sâmbătă, 4 mai 2019

Sex și Răzbunare!

La cererea mai multor prieteni mai redau încă o secvență din romanul meu 
„SEXUL fără TABUURI”, al cărui prim volum sper să fie în librării în această vară.
Aceeași restricție rămâne valabilă. Romanul este interzis


Are conținut 
și de aceea partea de mai jos se adresează ADULȚILOR!
Merci pentru înțelegere.

Din sub-capitolul 4 - „Tata Puiu - Domnul General”

Mircea I. Bătrânu

SEXUL  fără TABUURI
  
 (Saga unui Gigolo de 5(stele))
(1995 – 2015)    

roman interzis

VOLUMUL   
   MASCULUL ALFA – EL, BĂRBATUL    
2019 
**************************************************** 

 „Dezbracă-te! Aruncă naibii, toga asta de pe tine! Vreau să te văd nud,  în toată splendoarea tinereții tale! Mă auzi?! Vreau să-mi aduc aminte de adolescența și de tinerețea mea...” Am făcut ce mi-a ordonat. M-am întins lângă el, pe canapeaua lată. Apoi, o vreme, nu a mai zis nimic...L-am simțit cum mă mănâncă din priviri. Cu niște degete de pianist de elită, m-a mângâiat ușor, ușor, cu multă afecțiune, peste tot. Fără grabă. Mi-a prelucrat pe urmă, cu limba lui aspră, de leu bătrân, fiecare părticică a trupului, curățindu-și parcă o veche rană de pe suflet, ce nu-i da pace. Din timp, în răstimp se oprea. Mai lua câte un strop de vin rosé. Mă degusta punct cu punct, furându-mă și luându-mă cu el, într-o altă lume, sfidându-l fără nicio jenă pe Cronos. Mi se părea că toți au înlemnit, ca într-un stop-cadru de film. Numai noi ne mișcam. Numai noi existam...El era șeful suprem, nu? Putea face tot ce poftea. Cu ochii pierduți, prin perdeaua de nori de afară, cu gândurile fugite departe, vagabondându-i aiurea, mă trata ca pe o pradă, prada lui sexuală, numai a lui, din care se înfrupta în voie și totodată îmi povestea. Cred că așa am fost și eu, pe la vreo 20-22 de ani când ne-a chemat partidul să facem curățenie, curățenia de primăvară din anii 55 - 60 – parcă a trecut o eternitate de atunci. Eh!(oftând). Ce tineri frumoși și focoși mai eram...futeam tot! Nimic nu ne scăpa! Noi, între noi și noi pe ele! Nu am ratat nicio „dușmancă a regimului”. Pe toate le-am trecut pe răboj. Vodca ne-o dădeau pe veresie rușii, noi le dădeam, în schimb, porcul nostru tradițional și vinul de cioată, de la mama lui. Cu țuica, numai cea din Ardeal îi mai dovedea, fiartă de două ori și oprită pe la 55 – 60 de grade tărie(alcool dublu rafinat). Ce mai, combustibil-dinamită, de-ți pușcau creierii! Nici nu-i de mirare că în afară de sex și gloanțe nu-mi mai aduc aminte de nimic...Și bine că-i așa. Aș fi înnebunit dacă i-aș fi ținut minte pe toți nenorociții ăia de chiaburi ce nu voiau nici de-al dracului să-și dea pământul la colectiv. Pământ le-a trebuit, pământ au avut. Au murit ca proștii. Degeaba. Tot le-am luat până la urmă toată bruma de avere ce le-a mai rămas”. Expert, mare expert în sex. Ce să zic? Cu degetul gros și arătătorul mâinii stângi îmi cobora și urca „fustița” de pe pădurarul meu, în mare erecție, în timp ce cu degetele celeilalte mâini mă burdona când tare, când fin, ca o adiere de vânt de vară, peste „genitale-lé” mele. Și-a așezat capul la rădăcina falusului și, ca leul din poveste, îi mai trăgea câte o limbă aspră, de jos în sus. Cred că-i plăcea, îi plăceam, fiindcă nu vorbeam deloc. Doar contracțiile mușchilor mei din zona aflată în acțiunea lui de mare profesionist, puteau fi interpretate ca un răspuns, dar nu oral, ci în limbajul trupului. „ Ha-ha-ha!și-a continuat liniștit povestea - lui Daminescu-Roller de la Urlați îi mâncaseră moliile până și costumul negru de îngropăciune, de prin lăzile unde își țineau hainele. Pe la cusăturile de la prohab, pantalonii fuseseră forfecați de insectele astea  nevinovate, dar tare crude. Lucrau ticăloasele la concurență cu noi! Mi-a fost milă și am aruncat o bucată de draperie arsă de soare peste hoitul trădătorului de țară și de neam, să nu-i rămână toată goliciunea pe afară, că se uitau ca la urs, copiii poporenilor, strânși  în bătătura din fața primăriei. Ce spectacol! Ce spectacol...trist”. M-am uitat în ochii lui de pește mediteranean, de un albastru ireal, dens și adânc, adânc. Abdomenul începuse să mi se întărească, la fel și fesele. Mă mișcam, gemând ușor, în ritmul degetelor lui de pianist de geniu. Am coborât instinctiv pleoapele, clipind accelerat. Înainte însă de a mi se încețoșa privirea cu totul, furat de sex, un gând a pătruns cu zgomot de răpăit de gloanțe de AKM sovietic în anticamera minții mele, speriată de toate experiențele stresante de peste zi și acceptând o joacă sexuală, că nu aveam de ales. Ce porcărie! Gândul se ducea înapoi în timp, chiar la anii de care vorbea generalul, 1950-1960, la bunicul meu, din partea mamei, Bunul Arsinte, supranumit Americanul, deoarece înainte de primul război mondial revenise din America, cu bani frumoși, câștigați la calea ferată Trans-americană. Cumpărase pământ, își durase casă nouă din piatră de Baraolt și din cărămidă adevărată, de la fabrica lui Zichelli din Sighișoara. Locuia în Daneș, comună curată,  vestită prin „americanii” ei. Din banii lor se făcuse o mândră școală, încă în picioare și acum. Locuia pe ulița tuturor neamurilor noastre, cea care te duce și azi la Criș. Pământul cel mai bun îl avea sub Hula Daneșului, o luncă cu mraniță neagră și numai cât trebuie de nisipoasă, de o puteai lucra cu palmele goale. Pe partea dinspre deal locul era îmbrățișat de un tentacul al pădurii Breite, în luminișul căreia, prin 1975, se filmaseră toate secvențele de luptă din filmul lui Mircea Mureșan – „Neamul Șoimăreștilor”. Bunicul meu era liderul americanilor, adică cei ce beneficiau de suprafața cea mai mare de pământ a Daneșului, cumpărată cu multă trudă și sudoare, amestecată cu sânge și praf, de prin preria și munții Stâncoși ai americanilor.  Om dârz și hotărât, nu era defel de acord cu cooperativizarea. Când se enerva punea mâna pe scorbaci, biciul cel mare pe care-l folosea la mânat atelajul de cai, la aratul de toamnă. Îi îmblătise pe vreo doi milițieni mai băgăreți în sufletul omului, neținând cont nici de gradele de pe umăr, nici de faptul că regele plecase și nu mai avea cine-l scăpa de „râia aiasta” de derbedei comuniști. Puțin a lipsit să nu bage furca într-altul, zelos nevoie mare care își încărca carabina să tragă în vărul Petrea. A ieșit scandal mare. S-au strâns la chemarea bunicului toți sătenii la marginea ariei, care cu topoare, care cu furci și coase. Ziceai, îmi povestea mama, că iar ne-am reîntors la 1907! L-au dus în beciul de la Securitatea din Sighișoara – pe atunci era raion, l-au bătut fără milă, da-de, da-de semnează cererea de înscriere în colectiv. Plin de sânge, tremurând de furie și plângând de necaz că nu le putea face nimic – „sunt prea mulți hoherii, măi Petre; mă gândesc că o să-i scriu la vărul Păvăluc ce-i rămas la comandă în State, la Detroit să vorbească cu Sanda, știi tu, nepoata ce lucrează la „Washington Post”, ziarul cela mare, ce-i citit peste tot în lume! – poate că așa om scăpa și noi de năpastă”. Bietul Bunicu Arsinte nu a scăpat de necaz. Au aflat de scrisoarea, redactată cum scrie cartea împreună cu avocatul Bellu, pe care o trimisese cu un fin, conductor pe acceleratul ce mergea o dată pe săptămână până la Budapesta. Acesta trebuia să o dea lui Gyuri, coleg de muncă la calea ferată din America, prieten bun de-al bunicului. Firește că ungurul, om de omenie, o depunea a doua zi la cutia poștală a Ambasadei SUA din Ungaria...Ar fi putut să ajungă prin telex în câteva zile în ziarul american și apoi să fie citită la posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa liberă”. Nu a fost să fie. Cineva a trădat. Mama povestea de Jeni, secretara avocatului și amanta miliției și securității la un loc. Numai cine n-a vrut, n-a călărit-o pe ticăloasa asta de curvă de 2 lei, table sau stele pe umăr să aibă și uniforma pe măsură, că-și deschidea picioarele mai ceva ca ușile batante de la Capșa din București. Ăștia îi mai puneau și 500 de lei în poșetă și o trimiteau și la Herculane sau Băile Felix că aveau și acolo nevoie de „relaxare”. Finul bunicului, conductorul, nu a mai trecut granița. L-au găsit în ziua următoare zăcând fără viață, între șine și duhnind de la o poștă a tescovină. Fals! Finul nu bea nimic de vreo 3 ani pentru că reușise cu greu mare să scape de un icter. În vinerea mare, a Paștelui, pe la 10:00 seara au venit cu „gazul”= un jeep istoric, rusesco-românesc, până la intrarea în sat, dinspre Criș. Tiptil, ca hoții s-au apropiat de casa bunicilor. Au otrăvit câinii cu carne aranjată și aruncată peste gard. Vreo 8 ticăloși au intrat cu forța în casă. L- au luat pe bunicul în izmene, pe sus. Pe bunica care voia să strige, să dea alarma au lovit-o cu patul puștii în cap, lăsând-o lată pe prispă. Lui bunicu i-au tras un sac pe cap și în trap mare au tulit-o spre mașina lor. Au ocolit satul pe sub pădure și s-au întors la șoseaua principală, înapoindu-se victorioși la Sighișoara. Surpriză! Locotenent-colonelul Gheorghe Cățelu îi aștepta înainte de Hula Daneșului, cu maiorul Popa și căpitanul Cintezoi. L-au dat jos din „gaz” pe bunicul meu și l-au bătut cu pumnii, cu picioarele cu niște pari de pus la roșii, lăsați de oameni pentru grădina de zarzavat ce o reamenajau în fiecare primăvară. Plin de sânge, cu fața desfigurată Bunicul a mai apucat să-i înjure cu sete și să-i trimită pe toți la Scaraoțchi, tartorul lor, de la Moscova. Criminalii, cu stele pe umăr nu-l scoteau pe bietul bătrân din „trădător de patrie, partid și popor” și-l loveau cu toată răutatea din ei. Așa bătut, plin de sânge și rănit cum era, bunicul a mai găsit puterea să arunce un bolovan mai mare, drept în mecla colonelului. Javra, că om nu-i poți spune, când s-a văzut cu ochelarii subțiri cu ramă de aur, sparți și rupți, cu botul umplut de sângele lui de superior intangibil, a început să urle de durere și de nervi. A scos din teacă revolverul și a tras, poc-poc-poc! una-ntruna în capul și pieptul bunicului. Nu s-a oprit până nu și-a descărcat tot încărcătorul, nenorocitul, otreapa de criminal de duzină! L-au târâit peste șosea, chiar în capul locului său, bucata lui de pământ din Rora, cel mai drag, cu țărâna aceea ca untul ce invita pur și simplu porumbul și grâul să vină să locuiască într-însa. I-au umplut gura cu pământ. Au urinat, câți au vrut, peste el. I-au prins de spate un afiș cu un soldat fericit ce calcă pe un cadavru, jos, în praful drumului, pe care scria: „Încă un dușman al clasei muncitoare eliminat!” ...
Ce fac eu acum?” M-am întrebat brusc. „Și Tata Puiu e tot un criminal! Trezește-te! Ce faci? Ai devenit curva unui gestapovist ?!” Tata Puiu mă sugea de parcă era aspirator industrial. Imaginează-ți, My beloved Teacher, ce era în mine! Pe de-o parte scârba, dezgustul, față de propria mea degradare, amestecate cu teama că stăteam în pat cu un criminal de cea mai joasă speță și, în contrapondere, dorința imperioasă de răzbunare, chit că știam că nu generalul îl omorâse pe bunicul meu. Pe de altă parte eram la cheremul instinctului sexual, crescut la cote alarmante, ajunsese ca oala cu laptele pus la fiert ce amenință să dea în foc.
Tata Puiu a crescut viteza jocului. Ce situație tâmpită!
Îi simțeam dantura ca la un rechin,  plimbându-mi-se pe gland, în timp ce buzele, versate, eliberau ringul, ca un plug de zăpadă pe timpul iernii, degetele lui jucându-se cu tot ce întâlneau pe acolo, pe jos. De rușine și din respect față de bunicul meu, aș fi vrut să mă opresc. Nu puteam pentru că l-am simțit brusc pe general, în stare să-mi muște mândrețe de pădurar! Numai asta îmi mai lipsea, eu neavând nici măcar 20 de ani și visând la o carieră de mare gigolo...universal! ( Bla-bla, blablauri, de fapt trebuia să mă întâlnesc cu Niny – iubita vieții mele! – nu puteam să o fac platonic. Mai bine mă împușcam!). În fracțiunea aceea de secundă am găsit soluția:
Să am și să pompez în el atâta spermă, poate că reușesc să-l înec!”
Adică, pușcam doi iepuri deodată: făceam și sex și-mi răzbunam și strămoșul!
E adevărat că am variat aproape imediat ce mi-am terminat gândul. Mult, mult de tot! Am urlat gândind tot ce v-am spus până acum! Am zbierat ca o fiară rănită, ce moare, dar nu se predă. Au fost trei valuri ca de tsunami, cu care aproape că i-am tăiat respirația! L-am prins de păr și nu l-am lăsat să-și scoată penisul meu din gură. La a treia „explozie”, mi-am luat mâinile de pe el. A ridicat cu greu capul și a început să tragă cu disperare aer în piept. Nu prea i-am dat timp – ce bine e să fii tânăr! – că a urmat și al patrulea val, peste ochi și urechi. Brusc m-a pufnit râsul. Semăna cu o rădașcă, din acelea mari, pe care torni un pic de lipici alimentar. Își mișcă din ce în ce mai greu coarnele și tentaculele, pe măsură ce se întărește lipiciul.
Generalul din el se revolta – am văzut, îl simțeam, doar era la rândul lui, curva mea! -  fiindcă i se părea înjositor cum mă comportasem  cu „gradul lui superior”. Mi se fâlfâia! Am râs mânzește, dar am râs și pentru că am fost atât de aproape să-l răzbun pe Bunul Arsinte, când nimeni nu mai credea, nici măcar eu nu mai credeam, că aș putea să mai fac ceva...”



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu