Al III-lea Secret de la Fatima (2)

Autorul în urmă cu câţiva ani

Toate textele publicate pe blog au văzut lumina tiparului mai întâi în paginile cotidianului "Mesagerul de Bistriţa-Năsăud". Ultimul material, Al III-lea Secret...nu a încăput integral şi am fost nevoit să mai reiau tema pentru încă un număr de ziar, fireşte adăugând şi alte gânduri şi interpretări apărute pe parcurs. De aceea îmi cer scuze pentru inerentele repetiţii dar sper sa va facă plăcere elementele noi, introduse.Aştept şi comentariile sincere ale celor interesaţi...
Ioan Paul al II-lea îmi aminteşte de Sfântul Augustin prin smerenie, ca exemplu personal, prin profunzimea şi sinceritatea mesajului, oricât de dur ar fi.

Adevărul supără, doare, dar rămâne adevăr. Iată o mostră dintr-o convorbire a sa cu tinerii germani din 1980, de la Fulda : “Trebuie să ne pregătim, într-un timp nu prea îndepărtat, să suferim mari încercări care ne vor cere hotărârea de a ne pierde chiar viaţa... Prin rugăciunea voastră şi a mea, e posibil să ne îndulcim această soartă, dar nu e cu putinţă să o înlăturăm, căci numai în acest chip Biserica poate fi reînnoită... Trebuie să fim tari. Trebuie să ne pregătim să ne încredinţăm lui Cristos  şi Prea Sfintei Sale Mame".

Al III-lea Secret de la Fatima

     Punctul de plecare îl reprezintă cel mai recent bestseller al lui Bernard Lecomte – „Secretele Vaticanului”- Ed. Litera & “Săptămâna financiară”, 2010. Este o reuşită traducere, cu explicaţii şi note de subsol, a d-nei Mărgărita Vavi Petrescu şi o inspirată alegere a cărţii, ca importanţă şi actualitate şi apoi ca interes suscitat în întreaga lume. „Les secrets du Vatican”- Ed. Perrin, 2009, a fost tradusă în alte 9 limbi, iar tirajul a depăşit 50 000 de exemplare. Nimic suprinzător dacă precizăm că Bernard Lecomte este unul din specialiştii recunoscuţi în problematica catolicismului, a religiilor creştine ale secolului XX, fiind acreditat ca reprezentat al oficiosului religios La Croix, la  Vatican, ziarist de marcă la L'Express, redactor şef la Le Figaro Magazine, autor al altei cărţi celebre: biografia lui „Ioan Paul al II-lea”, redenumită „Papa care l-a detronat pe Lenin”, apărută în peste 45 000 de exemplare şi tradusă în 7 limbi. Nu e momentul acum pentru o analiză amănunţită a „Secretelor Vaticanului”, deşi nu e cu nimic inferioară lucrărilor lui André Maurois, Maurice Druon, Cornelius Ryan sau Frédéric Lenoir. 

NEAGU DJUVARA – Farmecul şi voluptatea unei lecţii unice de viaţă

Rar mi-a fost dat să citesc atât de rapid o carte. Am parcurs-o în câteva ore şi la final m-a cuprins regretul că am terminat şi că nu se mai continuă. Te încearcă acelaşi sentiment ca la finalul concertului unui mare artist. Îţi pare rău că s-a încheiat.Este impresionantă experienţa de viaţă a lui Neagu Djuvara – boier adevărat, şcolit la Nisa, cu doctorate în drept şi istorie la Paris, diplomat, militar de ocazie, spion, profesor, consilier al preşedintelui Nigerului timp de 23 de ani, revenit în România după aproape o jumătate de secol de exil şi extrem de prezent şi activ în politica şi mai ales cultura de azi – o experienţă de „martor”, instruit şi implicat, inegalabilă atât ca valoare cât şi ca sinceritate şi chiar bucurie a destăinuirii, totul pentru o posibilă maieutică a viitoarelor manuale de istorie.Sper şi eu, alături de autor, gândindu-mă fireşte la tineri şi mai ales la copiii de mâine.

SAVATIE BAŞTOVOI – O figură controversată a literaturii moldave ( I )

Se numeşte Ştefan, are 34 de ani, e scriitor şi nu numai... Criticul Nicolae Popa, în „Jurnalul de Chişinău” îl încadrează  în generaţia  aşa-zis „postmodernistă”. A absolvit Liceul de artă „Octav Băncilă”din Iaşi şi a făcut cursuri la Universitatea de Vest din Timişoara. Sub numele de Savatie, este,  în principal, călugăr ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ şi la Mănăstirea Zăbriceni din Republica Moldova, redactor al publicaţiei "Opinii şi credinţe"şi membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, coordonator al Editurii Cathisma de la Chişinău şi Bucureşti.

HERTA MÜLLER – Capcana recviemului

Când am cumpărat cartea – „Leagănul respiraţiei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010 – m-am bucurat enorm, gândindu-mă că mă voi delecta cu cea mai recentă creaţie a unei laureate Nobel. Speram, mângâind coperta, la o temă nouă, chiar o altă viziune asupra realităţii, prezentului, diferită de a noastră, ceva profund, de esenţă filosofică. Deziluzie, dezamăgire şi chiar o vagă senzaţie că am fost sau m-am lăsat înşelat. Herta Müller nu numai că nu iese din infernul perioadei proletcultismului, al copilăriei Securităţii, al fanatismelor dictatoriale ale învingătorilor, dar mai şi „răsuceşte bisturiul în rană” prin descrierea cu lux de amănunte a gulagului saşilor deportaţi în Siberia. Înfiorător, cumplit şi nedrept faţă de acei oameni nevinovaţi! Dacă ar fi să caut un termen de comparaţie aş spune că Herta Müller îl depăşeşte cu mult pe Aleksandr Soljeniţîn – mă gândesc la „Arhipelagul Gulag” şi la secvenţe din „Pavilionul canceroşilor” – în ceea ce priveşte decăderea omului cauzată de om.

„WIR NŐSNER ” – „Educaţia şi cultura sunt viitorul”!

Este un citat din amplul discurs al reputatului profesor Horst Gőbbel – „Bildung ist Zukunft”, adică „Educaţie şi cultură înseamnă viitor”, susţinut la reuniunea saşilor de pretutindeni, de la Bistriţa, eveniment european, din data de 18 septembrie 2010 şi apărut mai apoi ca articol într-un excelent volum omagial, bilingv, german-român, în condiţii grafice de excepţie, cu titlul generic „Wir Nősner” / „Noi Bistriţenii/saşi/” la Editura Haus der Heimat din Nürnberg, 2010. Deşi cartea am primit-o chiar în zilele acelei manifestări şi-mi propusesem să vi-o prezint atunci, nu am făcut-o. O voce lăuntrică îmi spunea că nu e momentul. Prea ne luase apa pe toţi cu criza, recesiunea şi sfârşitul lumii! Nici astăzi situaţia economică şi socială, în principal, nu-i mai bună, dar parcă ne-am obişnuit cu răul şi văd cum, încetul cu încetul, ne instalăm în aşteptare, cerşind, nu ştiu de ce şi nu ştiu de unde, o rază de soare, de speranţă...”Să ni se dea, să ni se facă...să ni se rezolve”! Ei bine, cred că acum e binevenită „Wir Nősner” ca să ne trezească din oftatul şi letargia... uitatului în zare. Voi recurge, din lipsă de spaţiu, doar la o succintă prezentare a conţinutului cărţii. Avem de-a face cu o culegere de articole referitoare la comunitatea saşilor din „Nősnerland”, zona geografică ce cuprinde în special Valea Bistriţei, apoi sudul judeţului nostru şi partea de Nord, Nord-Est a judeţului Mureş, din sfera de acţiune  a Reghinului.

ORESTE – ROMÂNIA , „THE LAND OF CHOICE” ?! IV

V-am invitat la un periplu, sper, cel puţin interesant, în lumea Codului lui Oreste. Nu mi-am propus o abordare exhaustivă, de lungă durată, deşi numărul impresionant de „panseuri” orestiene mi-ar fi permis acest demers. Nu am dorit nici să vă răpesc plăcerea lecturii şi nici să vă plictisesc cu analize gnoseologice, problematizante, poate nu întru-totul agreate de toată lumea. Ce am avut de împărtăşit, am prezentat şi dezvoltat, fără patimă, cu respectul cuvenit  Demiurgului Universal şi de ce nu, propriei noastră deveniri. Cine dorea să înţeleagă, sunt convins că a înţeles. Ştiu că Oreste rămâne pentru foarte mulţi o persoană stranie, controversată şi uşor teatrală. Ştiu de asemenea că sunt şi foarte multe orgolii în joc. Secolul XX cu Husserl, Heidegger şi Gadamer prin noua lor hermeneutică au coborât Filosofia din „turnul de fildeş” al „iniţiaţilor” sau, mai preţios spus, al „aleşilor”, permiţând accesul tuturor celor ce aveau ceva nou şi important de comunicat.

ORESTE – Puterea Cuvântului ( III )

Umanitatea evolua, exista/există, între cele două coordonate: „a avea” şi „a fi”, iar graţie lui Cronos putem să şi radiografiem fiecare moment în sine. Orice acţiune însemna, în fond, unul din aceste două verbe. Chintesenţa acestora, constata Oreste în al său Cod, e „definiţia pe care gnosticii i-o dădeau Creatorului: < Verbul Vieţii>, iar prin antinomie, „atunci diavolul nu poate fi decât verbul pieirii!”. „Haina” imaterială a verbului, dar de fapt cea mai mare energie la-ndemâna omului, rămâne Cuvântul, cel mai de preţ cadou dar şi cea mai cumplită pedeapsă, din partea Ziditorului. Nu întâmplător Biblia se deschide cu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”(Ev. după Ioan – I-1). Dincolo de valoarea axiomatică a enunţului, atrage atenţia formularea la imperfectul indicativului. De ce oare acest timp? Deoarece e singurul ce poate exprima „o acțiune trecută /neterminată, de durată/ durativă”, e posibil să aibe şi un „caracter hipocoristic” – exprimă mângâiere, sentimente de afecţiune – şi astfel corespunde unui prezent decalat intenţionat, maniera utilizată fiind una impersonală, iar mesajul devine un act de limbaj de un tip particular, deosebit” – ne spun dicţionarele.

CODUL lui ORESTE ( II )

Nu am nicio rezervă în a afirma că este o carte extraordinară. Necesară şi salvatoare prin indicarea clară a soluţiei de ieşire din starea de haos şi degradare pe care o trăim.O colegă, bună prietenă, îmi spunea zilele trecute că Oreste i-a schimbat viaţa. Chiar dacă a ajuns la cea de-a doua tinereţe, cum îmi place să spun, copiii ei îşi văd de treaba lor prin străinătăţi, a rămas singură după ce şi soţul a trecut în lumea drepţilor şi i se părea că existenţa ei e fără rost. Lectura şi mai ales re-lectura „Codului” şi apoi auto-analiza au făcut-o să-şi schimbe radical optica şi să realizeze cât de utilă este şi mai poate să fie încă, „cât a vrea Dumnezeu”, pentru cei din jur, în special pentru adolescenţii şi tinerii de  azi. Strict ca structură, avem de-a face cu vreo două sute de...panseuri( prefer să le numesc aşa şi nu cugetări sau eseuri deoarece gândul bun ce stă la baza fiecărui text îţi arată şi calea de urmat către Adevăr şi Lumină), reunite într-un „cod” al onoarei şi al vieţii guvernate de „Marele Creator şi de Fiul Omului şi al Domnului”.

ORESTE Teodorescu şi CODUL SĂU ( I )

L-am cunoscut pe ORESTE în urmă cu câţiva ani la Bistriţa, când am nimerit accidental, la cea mai stranie, incitantă şi misterioasă reuniune din viaţa mea: Întâlnirea nobililor Cavaleri şi Doamne ai Templului din România cu Marii Priori şi Cavaleri ai Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim(!). Adunarea a avut loc la Biserica Evanghelică din centru, simbolul oraşului, într-o regie de excepţie: întâmpinarea cu mult fast, la intrarea principală, de către soldaţi îmbrăcaţi în ţinuta de ev mediu a cavalerilor templieri, manifestarea propriu-zisă a fost dominată de sobrietate, de parcă s-ar fi oficiat un anume ritual iniţiatic, cu  muzică în surdină, rugăciune şi expuneri austere, cu termeni arizi, ezoterici,  comunicări ce se vroiau explicative, dar pe final, deloc lămuritoare asupra acestui Ordin. N-am înţeles şi nici până azi nu ştiu ce este şi de ce există această confrerie, dacă există(?!), deoarece totul a fost meteoric, în paranteză fie spus, am remarcat prezenţa multor ofiţeri superiori, activi şi pensionari,  din poliţie/miliţie, armată, servicii, prelaţi de la toate cultele, doamne, soţii, prezidentele unor ONG-uri caritabile, ziarişti şi multe figuri reprezentative ale „high-life”-ului bistriţean. Ce Templu? Cui  foloseşte? De ce respectiva întâlnire s-a petrecut tocmai la Bistriţa, dincolo de pretextul lansării unui roman al Cavalerului Mare Ofiţer, Florin Horvath? O mulţime de întrebări rămase fără răspuns.

ADRIAN PĂUNESCU – POETUL ŞI CENACLUL SĂU (concluzii) ( III )

Elementul definitoriu al personalităţii sale atât de complexe rămâne indiscutabil POEZIA. Oricine şi orice ar spune despre Adrian Păunescu nu poate face abstracţie de POET. Stihurile sale, cele cu adevărat reuşite – numărul lor e mult mai mare decât ar vrea unii să recunoască - au scânteia de geniu ce le va face nepieritoare, în pofida tuturor detractorilor şi „criticilor” apăruţi peste noapte. Pardon, ieşiţi la lumină după moartea poetului, când ştiau foarte bine că nu le va mai putea răspunde. Câtă laşitate! Dureroase, jignitoare şi neadevărate sunt aserţiunile lui Mircea Cărtărescu: „Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. (…) Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.” – no comment!

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi ( II )

Chiar din ziua morţii sale au început să curgă articolele şi emisiunile de televiziune „contra”a tot ceea ce a făcut, scris, realizat la radio, pe micul ecran şi doar câteva luări de poziţie „pro”, unele din respect pentru memoria marelui dispărut şi altele în numele unei anume nostalgii lesne de înţeles. E uşor de răspuns la întrebarea „cine?” fiindcă stau mărturie textele şi emisiunile Tv înregistrate. Mult mai dificil e însă de găsit motivaţiile la cealaltă întrebare: „de ce?”. După scriere şi rostire cei mai înverşunaţi sunt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea. Fără supărare, fac parte din categoria detractorilor, în accepţiunea cea mai dură a termenului, dată de dicţionare. Iată câteva mostre: V.Tismăneanu – „Sfânta Treime a comunismului dinastic/ Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu –n.n./ şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat.(...)Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al "Epocii de Aur".(...)

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi ( I )

Şcoala celor „şapte ani de acasă” e obligatorie. Dincolo de timp, cred că este cea mai importantă sarcină a părinţilor şi bunicilor. Nu se poate face la „fără frecvenţă”, nici cumpăra sau suplini. Oricâte „studii”, „doctorate”, „titluri”, „funcţii” ai acumula sau dobândi ignorând-o, nu-ţi vor da onoare şi măsura valorii, a Bunului Simţ. Constat cu neplăcere că foarte mulţi din contemporanii noştri – mă gândesc fireşte la cei „cu greutate” – au „chiulit” de la aceste cursuri. Mai rău chiar, mă voi referi în rândurile de mai jos la intelectuali. Aşteptările faţă de aceştia sunt mari. Am presupus că au această „şcoală”, abecedarul vieţii, şi m-am/ sau ne-am/ înşelat. Corect vorbind, poate că unii au mai dat pe la câte o oră, dar alţii deloc. Şi – nota bene – e vorba de literaţi, sau apropiaţi ori „obişnuiţi” ai casei lieraturii şi criticii române, ai publicisticii de profil.