Nu este literatură. Nu e nici proces-verbal, sau alt act administrativ. Nu-i epistolă și nici memoriu. Cei mai
aproape de vârsta mea își aduc bine aminte de „autobiografie” – cuiul lui Pepelea din dosariada
ceaușistă. Era o poveste sumară,
fraze scurte, telegrafice, la persoana I – de tipul „M-am născut la...; am
făcut școala la...etc. Minciuna era de
neimaginat fiindcă „organul” verifica tot! Nu-i bine să vă spun ce pățeai dacă
se strecura vreo eroare. Acest document olograf a trebuit să-l redactăm fiecare
dintre noi la început de activitate, apoi când se punea problema schimbării
locului de muncă, sau se întrezărea la orizont vreo majorare de salar prin „promovare”, sau pur și simplu apărea
vreun element de noutate. Era patalamaua ce te urmărea tot restul vieții. Ei
bine, Klaus Iohannis calchiază, în mare măsură, această structură sau canavaua ei,
în cartea sa – Pas cu pas, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2014.
Sunt
convins că și autorul cărții a redactat cel puțin una, o asemenea autobiografie specială, până în 1989./Insist
asupra ideii că între definiția anodină din DEX-ul de azi: „ autobiografie = expunere orală sau scrisă a vieții unei
persoane făcute de ea însăși” și
realitatea cruntă a anilor ’60-70 când rigoarea detaliului, te putea costa
libertatea sau chiar viața, e o distanță ca de la Pământ la Lună/. Aceasta se
vede cu ușurință din curgerea cuminte, chiar prea cuminte, disciplinată și
corectă a momentelor, oarecum cu teama de a nu spune ceva ce ar fi mai bine să
fie trecut sub tăcere. De ce? Presupun că din pudoare și foarte mult bun simț.
Nimic în plus, din dorința,
subînțeleasă, de a nu jigni sau leza pe
cineva. În conținut apar totuși și structuri de sorginte memorialistică,
sintagme sentențioase, chiar anumite reflecții filosofice, ontologice,
Klaus Iohannis nefiind decât tot un meteor
pe firmamentul lui „a fi”, ce-i drept, unul cu o traiectorie evident aparte,
după cum ne-o arată istoria recentă. Per ansamblu, elementele literare sunt
însă puține. Poate induse, sugerate, de
cei de la editură, pentru un plus de culoare. Cert e că dă bine și face lectura
mai accesibilă și chiar plăcută pe alocuri. Justifică suplimentar de ce Pas
cu pas a devenit best-seller-ul
românesc al anului 2014. Vizavi de ce este Pas cu pas , Klaus Iohannis ezită
sau nu vrea să o încadreze într-un gen anume. El consemnează: „...Aceasta nu este neapărat o carte de
memorii deşi conţinutul ei ţine,
într-o oarecare măsură, de memorialistică/s.n./
(...) Este mai degraba povestea unor lupte câștigate”. „...Nici nu aș spune că
ceea ce am scris se apropie de autobiografie/s.n./”.
Nu voi încălca voința autorului.
Cred însă că punctul de plecare rămâne totuși cuiul lui Pepelea (1 la care m-am referit la început. Am
să-mi imaginez cartea o saga
de Ev mediu, pe eroul acesteia îl văd în postura de cronicar, depănându-și
molcom, la persoana I, amintirile și rostuindu-și apoi planurile de viitor.
Rândurile
de față le-am încadrat așadar la „addendă” deoarece nu am vrut să fac o
recenzie a cărții. Una în plus pe lângă zecile scrise până acum. N-ar fi servit
la nimic, nimănui. Am incercat un
comentariu liber, dincolo de paginile volumului, folosind anumite citate, remarci
din si despre carte. Am făcut-o pentru a
vedea în ce măsură, viitorul nostru, diriguit
- din după amiaza duminicii de 21
decembrie 2014 / fix la un sfert de secol de la Evenimentele din 1989! – nu
cred în coincidență! Dumnezeu nu glumește cu destinul, cu devenirea noastră!/ -
zic, viitorul nostru condus de Președintele
Klaus Iohannis, va putea fi unul
fericit, Optimist , sau Nu. Mi-ar
plăcea să pot răspunde la întrebările: Cum
/ ne/ va fi peste 1 an, dar peste 5 ?! Firește că nu am de unde să știu. O
prefigurare cred însă că se poate încerca, plecând firește de la confesiunile și
remarcile autorului. Iată mai întîi, în
„autoportret”, câteva trăsături
definitorii ale omului Klaus Iohannis scrise chiar de el: „...Despre un om vorbesc cel mai bine faptele/s.n./”; „O viață se construiește pas cu pas/s.n./.La fel și o carieră, o comunitate sau chiar o
națiune”; „...Am fost sigur că treaba
mea este să fac și nu să vorbesc despre
ceea ce am de gând să fac”; „...Nu mi
s-a părut că vorbele, prea multe vorbe/s.n./,
ar fi fost necesare”; „...Ca orice
om, am folosit în public tot ceea ce am descoperit ca fiind valoros în viața
simplă, de zi cu zi: calmul, discreția,
înțelegerea/s.n./ (...)Bunuri
/s.n./prețioase”(!); „...Omul învață mai degrabă din eșecuri și din perioadele
dificile, grele”; „...Am fost un
cititor înrăit, un devorator de carte. Am citit mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață/s.n./
(!)”; „...Mi-am dorit să devin profesor de fizică la liceul meu. Și am devenit profesor de fizică la liceul
meu”. și, în final: „...În cazul meu, nu a lipsit niciodată organizarea, de atunci/din
copilărie –n.n./ și până acum".
"Acum sunt un fanatic al
organizării(...)Cred că sunt un pic perfecționist din acest punct de
vedere, iar cei din jurul meu se
adaptează, fiecare cum poate, la
această exigență/subl.ne aparțin/". Nu
trebuie să fii Mafalda, sau un mare sociolog, pentru a-ți da seama că ai de-a
face cu un caracter foarte puternic. Știe ce vrea. Este foarte logic,
organizat, profund și drept în argumentație. Știe și cum să procedeze. Gândește
cu calm și caută varianta cea mai bună. Nu vorbește despre decizie decât atunci
când are certitudinea că este cea bună. O face extrem de succint și la obiect./
Și în scris e același lucru. Uitați-vă la frazele din carte/. Afirmațiile par
axiome, iar bunul simț, zâmbetul și eleganța exprimării nu îngăduie să fie
contrazis. Pot să zic că cei ce vor încerca să-l înșele, făcându-se că fac ceea
ce trebuie, în loc să chiar facă ce au de făcut, ar fi bine să plece acasă. Nu
se va afla la Cotroceni de dragul funcției. Este acolo pentru că știe că poate
servi România și pe Români! Și asta va face în pofida tuturor obstacolelor și
dificultăților. Nu mă pot abține să nu mă gândesc la fauna ce animă Fanarul
dâmbovițean și la cât de rarefiat va fi peste 1-2 ani! Și-a
dorit să fie primar al Sibiului fiindcă știa că-i poate schimba în bine
soarta, a devenit Primar!
Energia,
elanul și, de ce nu, curajul de a se bate până la capăt, convingerea că „va câștiga” i-a dat-o SIBIUL. „Sibiul e un axis mundi pentru sasul Klaus Werner Iohannis” –
constată sibianul Dani Rockhoff .
„...A copilărit în Sibiu
„oraș în care ordinea a reprezentat o ordine nescrisă”. Un oraș
„înfloritor și puternic”, cu valori pe care el le-a
prețuit: „buna-credință, disciplina, bucuria de a duce un lucru până la capăt ( bucuria lucrului bine făcut – n.n.) , armonia din jur/s.n./". „ Sibiul a fost într-adevăr, în anii
copilăriei lui Iohannis (și ai mei/zice Dani Rockhoff/, căci suntem născuți
în aceeași lună din același an), un oraș
foarte „nemțesc", cu zeci de
mii de etnici germani care alături de alte minorități, dar poate mai puternic,
și-au lăsat amprenta pe stilul și personalitatea acestui burg”. Îi dau
perfectă dreptate d-lui Dani Rockhoff deoarece și orașul meu natal, Sighișoara
a trecut prin aceleași metamorfoze. Idem Bistrița, urbea mea dragă, de „adopție” de aproape 40 de ani. Aceasta este, în fond, explicația „inexplicabilului” iohannisian.
Pas cu pas, a trecut de toate capcanele și loviturile josnice ale
adversarilor. Așa a ajuns acum Președintele nostru! Crede cineva că va da
înapoi? Dați-mi voie să-i spun că se înșeală, că nu a înțeles nimic din
spiritul german! Demnitatea și respectul sunt elementele constitutive, de căpătâi,
ale caracterului lui Klaus Werner Iohannis. Nimeni și nimic nu-l va face să
abdice de la ele. Acestea sunt garanția că organizarea și planificarea
schimbării au început să curgă, să funcționeze. Îl citez tot pe d-l Dani Rockhoff, ca să nu mă acuze unii că „am
o obsesie”, că numai eu văd astfel lucrurile: „Organizarea se numără printre așa-zisele "virtuți germane".
(...)E prea coercitivă planificarea pe timp scurt și lung a acțiunii, într-o
Românie în care surpriza, imprevizibilul sunt la ordinea zilei și colorează un
diurn tern, sărăcăcios și lipsit de o reală calitate a vieții? Românii care au votat
pentru Iohannis se pare că au optat și pentru această virtute atribuită
preponderent germanilor, căci probabil că s-au săturat de circul politic neaoș
și conjunctural”. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar concluziile lui Klaus
Iohannis:
„...România lucrului bine făcut este
o țară în care fiecare își știe rostul și lucrează, împreună cu semenii săi, în spiritul unor valori
orientate către viitor, iar nu împotriva lor: pentru o educație performantă,
pentru cultură, pentru excelență, cu inovație și spirit întreprinzător”. „...Am spus, la începutul acestei
cărți, că o viață se construiește la fel ca o societate sau o țară și că nimic nu se întâmplă bătând din palme”.
Sunt o
fire optimistă și tocmai de aceea cred și sper că guvernarea Președintelui
Klaus Iohannis va fi cu totul altceva decât ce am trăit în această golgotă a
ultimilor 25 de ani. Nu va fi ușor. Nemunca va trebui să fie înlocuită cu munca
serioasă a „lucrului bine făcut”, minciuna cu adevărul, oricât de dureros va fi,
iar hoția cu dreptatea! Nu se ajunge la
civilizația și bunăstarea Apusului, atât de râvnite, stând și așteptând să ne
cadă „pară mălăiață în gura lui Nătăfleață” ci numai trecând serios la treabă
cu toții, fără atâtea ajutoare sociale și pomeni de la stat. Doar așa cred că
ne va fi mai bine peste 5 ani. Iată, în esență, viziunea pragmatică, realizabilă ce se
desprinde în urma „plimbării” la pas prin saga lui Klaus Iohannis, cel mai
nou și /doresc din suflet!/ bun Președinte al României. Doamne ajută!
------------------------------------------------------
1) Cuiul lui Pepelea = orice eroare,
oricât de mică, chiar și formală, din „autobiografie” oferea un pretext sefului
de cadre sau organului de securitate să dispună după bunul său plac de locul
tău de muncă și, dacă era mai grav, chiar de viața ta și a familiei tale.
Mircea Seleușan-Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu