Sfârșitul acesta de semestru școlar a fost copleșitor. Extrem
de acaparant și obositor. În afară de școală și obligațiile profesionale/
formări, servicii, raportări, ore etc./nu am reușit să mai fac nimic în plan
literar sau cultural. Independent de voința mea, foarte multe promisiuni, au
rămas neonorate. Vă închipuiți ce bucurie am resimțit în 21 și 22 decembrie:
primul „break” după mai bine de trei luni! Nu vreau să intru în detaliile
dureroase ale învățământului – același interminabil „poligon de încercare”, cu
sarcini mereu sporite „din condei” și cu randament din ce în ce mai scăzut. Să
se înțeleagă că nu lansez o critică de moment,
la adresa persoanei X sau Y, ci una generală, raportată la întregul
sistem. Nu e însă nici locul și nici momentul să deschid o asemenea discuție.
Luați-o ca pe o răbufnire a nedreptății că dascălul, în mintea multora, de la
București la vale, continuă să rămână „vinovatul de serviciu” – chestiune
profund incorectă și nedemocratică.
