duminică, 6 februarie 2011

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi ( I )



Şcoala celor „şapte ani de acasă” e obligatorie. Dincolo de timp, cred că este cea mai importantă sarcină a părinţilor şi bunicilor. Nu se poate face la „fără frecvenţă”, nici cumpăra sau suplini. Oricâte „studii”, „doctorate”, „titluri”, „funcţii” ai acumula sau dobândi ignorând-o, nu-ţi vor da onoare şi măsura valorii, a Bunului Simţ. Constat cu neplăcere că foarte mulţi din contemporanii noştri – mă gândesc fireşte la cei „cu greutate” – au „chiulit” de la aceste cursuri. Mai rău chiar, mă voi referi în rândurile de mai jos la intelectuali. Aşteptările faţă de aceştia sunt mari. Am presupus că au această „şcoală”, abecedarul vieţii, şi m-am/ sau ne-am/ înşelat. Corect vorbind, poate că unii au mai dat pe la câte o oră, dar alţii deloc. Şi – nota bene – e vorba de literaţi, sau apropiaţi ori „obişnuiţi” ai casei lieraturii şi criticii române, ai publicisticii de profil.


Adrian Păunescu este o personalitate complexă a ultimilor cincizeci de ani. Suntem prea aproape de momentul despărţirii şi din respect străbun – De morţi numai de bine ! -  n-aş fi întreprins această analiză. Sunt convins că doar posteritatea va aşeza lucrurile în matca lor firească. Însă, m-a scandalizat „ploaia” de imprecaţii, de etichetări, de minciuni, acţiunea concertată de minimalizare şi defăimare din ultima vreme. Se spun şi se scriu de-a valma, fie adevăruri trunchiate, fie neadevăruri muiate în venin şi coafate cu „date certe”. E prea multă răutate şi ură ca să nu reacţionezi. L-am cunoscut pe Adrian Păunescu în anii optzeci aici, la Bistriţa şi Năsăud. Nu m-am numărat printre apropiaţi dar am făcut parte din cercul restrâns al celor ce l-au văzut şi auzit şi „în culise”, la masă, în parc, la Polivalentă sau la Coroana de Aur. Dacă pe un talger al balanţei ai pune Binele iar pe celălalt Răul, nimic din ce am trăit atunci şi multe din evenimentele ultimelor două decenii, nu dă voie nimănui să-l situeze pe Adrian Păunescu doar pe al doilea platan al dreptei judecăţi. Ar fi o blasfemie şi o nedreptate strigătoare la cer. Tocmai de aceea socotesc că este necesar, în contrapondere, un punct de vedere fără patos, bazat sincer, pe stimă şi bun simţ. Pentru o cât mai clară înţelegere, mi-am luat îngăduinţa să vă supun atenţiei mai întâi „omul”, Adrian Păunescu şi apoi „poetul” şi „cenaclul său”, cine anume îl denigrează şi, pe cât posibil,  de ce. Din capul locului ţin să precizez că nu sunt neapărat un fan al său şi, în consecinţă, nu veţi avea parte de încă un laudatio. Începutul celui de-al nouălea deceniu nu prevestea prin nimic ce avea să se întâmple la sfârşit de secol XX. Trăiam în plină epocă ceauşistă, cu lipsurile şi mizeriile cunoscute, e adevărat cu o anume siguranţă a zilei de mâine, dar asta numai dacă îţi vedeai de treabă, nu vorbeai în plus, nu te legai de „iubiţii conducători”, de „partid” şi „organele sale”, centrale, judeţene şi locale, de securitate şi de „înţeleapta politică”. Provincia însemna locul unde toată lumea se cunoştea şi unde nu era voie să se întâmple şi nu se întâmpla nimic. „Oamenii muncii” trăiau tern, dar în ordine şi disciplină! Pe acest fond a apărut Adrian Păunescu la noi în judeţ. Era poetul generaţiei „în blugi”. Aducea o rază de speranţă. A ridicat un colţ al „cortinei de fier” şi a deschis puţin fereastra ca să mai luăm şi noi o gură de aer proaspăt... Nu am cum să descriu aici afluxul de tineri care umpleau până la refuz sălile unde-şi ţinea „întâmplările”, cum îi plăcea să le numească, sau permanentul cortegiu de admiratori care-l însoţea peste tot. Avea charismă şi ceea ce era deranjant pentru mulţi şi la urmă chiar pentru „iubiţii conducători”, aceasta era în continuă creştere. Un magnet viu, adulat şi răsfăţat, flatat şi premărit de o pletoră de linguşitori (pe unii îi regăsim acum printre detractori!) puşi pe căpătuială. Omul din el s-a lăsat purtat de val fiindcă i-a plăcut. Tentaţia diavolului a funcţionat perfect şi în cazul său.A fost un Pantagruel, un Don Juan şi un Cicero la un loc. S-a dedat exceselor de tot felul. Pot să confirme cei mai în vârstă de la Coroana sau Polivalentă, cei ce lucrau atunci în cultură. A fost dictator cu cei din subordinea sa. Am asistat fără să vreau la câteva scene penibile cu oamenii de la „camere” şi cei de la „tehnic”. Dar, subliniez, dar a fost omul care a plâns pentru Tănase Todoran şi nu era teatru. A ajutat pe foarte mulţi oameni din judeţ să-şi recapete drepturile sau să aibă parte de un tratament medical corespunzător, fie direct, fie prin intermediul revistei „Flacăra”, o adevărată tribună de dezbatere şi de lansare a valorilor naţionale, cred că singura la acea dată / vezi colecţia/. A făcut mult bine, multor oameni şi nu era obligat la aceasta. A deschis generaţiilor tinere un alt orizont de aşteptare şi poate că – cine ştie - tocmai atunci au încolţit primii germeni ai evenimentelor din ’89. N-a fost fără păcat, dar nici n-a fost cel mai mare păcătos. Detractorii săi îl cataloghează acum ca: „arhitect impenitent al utopiei ceauşiste”, „trâmbiţaş privilegiat”, „toboşar neobosit al "Epocii de Aur"  şi chiar ca... „Goebbels al României”(!) . Cine? De ce? Vom vedea în săptămânile următoare.
Mircea I. Bătrânu  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu