Elementul definitoriu al personalităţii sale atât de complexe rămâne indiscutabil POEZIA. Oricine şi orice ar spune despre Adrian Păunescu nu poate face abstracţie de POET. Stihurile sale, cele cu adevărat reuşite – numărul lor e mult mai mare decât ar vrea unii să recunoască - au scânteia de geniu ce le va face nepieritoare, în pofida tuturor detractorilor şi „criticilor” apăruţi peste noapte. Pardon, ieşiţi la lumină după moartea poetului, când ştiau foarte bine că nu le va mai putea răspunde. Câtă laşitate! Dureroase, jignitoare şi neadevărate sunt aserţiunile lui Mircea Cărtărescu: „Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. (…) Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.” – no comment! Criticul literar Alexandru Matei vrea să fie mai tranşant: „Primele două volume, «Ultrasentimente» şi «Mieii primi», au fost foarte bune, în contextul redescoperirii liricului după proletcultism. Dar atât, fiindcă nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970.(!) Poeziile lui sunt pure declamaţii, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab". La fel şi tânărul scriitor Dan Sociu: „Scria, în retorică şi ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX - cu diferenţa că un Coşbuc, de exemplu, e infinit mai muzical şi mai subtil. Păunescu e monoton şi lălăit, marea lui şmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» - suta de lei etc., ceea ce dădea impresia că rezonează cu suferinţele contemporane ale poporului(…)Păunescu are doar dimensiunea aprecierii de către marele public - şi aia o să se stingă. N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sarut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii îl devorează,(?!) că e emo şi goth". Iar tânărul şi atotşiutorul Andrei Cornea concluzionează „tranşant”: „Una este să fii versificator şi cu totul alta e să fii poet". Sublinierile şi parantezele îmi aparţin. Am vrut să evidenţiez, dincolo de nemeritata persiflare, obstinenţa preopinenţilor înspre minimalizare şi derizoriu. De ce? Evident îi deranjează renumele Poetului, faima şi respectul de care se bucura în rândul oamenilor. Se simt probabil covârşiţi de faptul că a reuşit de-a lungul vieţii să tipărească şi să-şi vândă cărţile, în peste un milion de exemplare! Nu găsesc niciun răspuns mai bun la elucubraţiile lor decât chiar versurile lui Adrian Păunescu : „Ce sa mai cânt?/ Doar calea pân-la gâde!/Ce sa mai cânt?/ Pe voi, ca pe eroi?/Îmi vine şi a plânge şi a râde/că nu exista cale înapoi”. Cenaclul „Flacăra” a fost o altă ţintă predilectă a „criticilor” poetului. N-a însemnat nici pe departe un „instrument” de „spălare pe creier a unor generaţii întregi de tineri”. Dincolo de „balastul ceauşist” , Cenaclul „Flacăra” a fost un impresionant fenomen cultural, între 1973 şi 1985, adică 1615 spectacole de muzică şi poezie, cu milioane de spectatori, unde adolescenţii, tinerii i-au re/descoperit pe Eminescu, Esenin, Coşbuc, Goga, Bacovia, Blaga, Doinaş, Alexandru, Vieru şi…Păunescu. Au re/învăţat să fie Români şi să fie mândri de Patria lor Mare şi de Eroii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu... Au „trecut cu batalioanele Carpaţii”, cântând „Deşteaptă-te Române”, după zeci de ani de interdicţie kominternistă ş.a.m.d. Cenaclul ne-a făcut cadou un florilegiu de mari artişti: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivaniţchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Alexandru Zarnescu , Ştefan Hruşcă, Marcela Saftiuc ş.a. Fără partizanat, dacă scazi minusurile manifestărilor, este tulburător de mare plusul pe care Cenaclul l-a lăsat în urma sa. Numai cei de reavoinţă sau cei prea tineri, în necunoştinţă de cauză, dar dornici de afirmare cu orice preţ, nu vor sau nu pot să recunoască acest merit. Adrian Păunescu este o personalitate mult prea complexă a culturii noastre. Nu poate fi tratat superficial, fără profesionalism şi nici într-un caz nu trebuie acceptată denigrarea sa. Sunt convins că adevăraţii critici şi istorici literari îşi vor spune cuvântul, de o manieră corectă, imparţială, în anii ce vor urma. Verdictul îl va da fără greş posteritatea. Acum, când ninge afară, să-l lăsăm să se odihnească în pace pe aleea scriitorilor. Am deschis difuzorul calculatorului la care scriu şi vocea inconfundabilă a Poetului sparge barierele timpului şi spaţiului: „Omenirea-i un ciudat amestec / De violenţă şi de duioşie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să ştie / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie”... „Dacă mi-aş da pentru gloria ţării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt şi ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane”. Da, a fost vinovat. „VINOVAT DE IUBIRE”.
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu