Mângâierea
Azi e ultima duminică din această vară, ne-vară, an, ne-an și viața nostră, ne-viață. Calculatorul meu e tot la reparat. Ca să mă pot ține de cuvânt și să scriu „tableta”, de mulți dintre voi, foarte așteptată, am recurs la un telefon android și, chiar numai pentru scris, la un laptop, acesta la rândul lui cu amenințarea nerostită că va trece și el la pensie, că s-a săturat de mine și-i ajunge vechimea de peste 11 ani...Ca să vezi unde am ajuns cu democrația!
Inițial doream să scriu despre „Ocrotire”, dar văzând ce se întâmplă în jurul nostru cred că-i mai oportun să vorbim de „Mângâiere”.
Această
caldă dezmierdare este lăsată de la Dumnezeu. Mângâierea poate să fie – dacă mă
gândesc mai bine – uvertura la ceea ce are să ne spună, să ne transmită. E fără
cuvinte, e numai adierea ce liniștește. Aveam, avem, mare nevoie de ea. Și,
apoi a fost „Cuvântul”, cuvintele, calea vieții noastre.
Boarea
aceasta de calm, de încredere și de iubire, ne-o poate da numai EL...
Chiar
azi, prietenul X, mult mai tânăr și plin de țâfnă romantică, nihilistă se
declara „ateu”,negându-L cu toată energia vârstei. I-am atras atenția că
Dumnezeu nu-și pune mintea cu cocoșelul urcat pentru prima dată pe gard și
cântând din toți bojocii „cucurigu”. Are alte trebi mult mai importante. I-am
explicat tânărului cum devine cazul cu mângâierea. „E o prostie domnule! Ce,
mai avem timp de „drăgălășenii” când noi, cu partidul nostru am băgat „moțiune”
(vorbea de parcă băgase la divorț, zău așa!) să dăm jos guvernul de marionete
ale lui Y, „care nu știe nici măcar cum să-l atace pe dumnealui, „virusul cu
coroană”?!
Nu
m-am putut răbda și, ateu-neateu, cu „partidul” lui cu tot, l-am întrebat:
„Auzi,
tu ai mamă?”
„Da”.
„O
iubești?”
„Da”.
„Mult?”
„Da.
Evident!”
„Te-a
ținut vreodată în brațe și te-a dezmierdat?”
/după
o clipă de gândire/„Da m-a ținut și m-a mângâiat... A fost așa de bine că am
uitat de toate grijile!” – a recunoscut singur, fără să-i cer eu nimic.
Vedeți,
dragii mei acesta-i rostul mângâierii divine. Să ne reconforteze și să ne ajute
să ne căștigăm lupta, luptele. In egală măsură, trebuie să joace și rolul
buretelui de șters tabla neagră din clasă, de toate gândurile dăunătoare și
coșmarurile provocate de cei care nu numai că nu ne iubesc, dar ne mai vor și
răul. Vă asigur că bunul Dumnezeu știe tot. Mângâindu-ne, provoacă, în fiecare
din noi, declicul cu adevărat salvator...Cred că marea majoritate ați avut cel
puțin odată ocazia să trăiți un asemenea moment de scăpare din necaz/necazuri/.
Am dreptate?
Lecția
lui e simplă: Hai să-i mângâiem la randul nostru pe cei pe care putem, de lângă
noi. Binele va țâșni singur ca și Izvorul Tămăduirii.
Imaginați-vă
o clipă pe câți am putea „tămădui” dacă am acționa TOȚI astfel!
Meditați.
Doamne
ajută și să auzim și de Bine, că de rău ne-am cam săturat.
Al
vostru prieten,
Mircea I. Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu