vineri, 7 decembrie 2012

Teatru-şcoală: FRANK AL CINCILEA - pariul lui RADU OLĂREANU




RADU OLĂREANU
   Nu aş fi reluat acest subiect acum. Îl păstram pentru o carte în curs de finalizare. O fac totuşi ca răspuns la inepţiile unor aşa-zişi „analişti”, apăruţi ca ciupercile după ploaie pe la televiziunile ahtiate de rating. Una dintre ultimele lor „teze”, din ciclul „nimic nu-i bun/bine/ în România” este şi cea referitoare la învăţământul superior de artă. Se afirmă fără nici cel mai modest probatoriu că doar la Bucureşti se face treabă, că nu e nimic notabil în „provincie”. Fals şi tendenţios, probabil dintr-un posibil impuls gen Rastignac, personaj legendar al faunei balzaciene.

   Orice om, cât de cât devotat culturii, a putut constata contrariul, intrând în sălile de expoziţie din Iaşi, Cluj Napoca, Timişoara, Târgu Mureş, Bistriţa etc., sau participând la nenumăratele festivaluri de teatru, film, muzică de la Craiova, Sibiu sau Cluj Napoca / asta numai în 2011-2012/.
   În proporţie covârşitoare protagoniştii sunt peste tot TINERII ! - fie absolvenţi, masteranzi sau încă studenţi, ai institutelor sau universităţilor de arte din ţară, nu numai din Bucureşti.
Un excelent exemplu rămâne, în această ordine de idei, şi montarea din stagiunea trecută de la Teatrul Studio al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. Regizorul şi profesorul RADU OLĂREANU ne-a oferit un impresionant  spectacol de dans, muzică şi rostire de text în cele mai surprinzătoare registre posibile.Temerarul artist nu s-a dezminţit nici de data aceasta.
  După succesul cu music-hall-ul CABARET din precedenta stagiune, a adus în lumina rampei o nouă montare complexă, de anvergură, ce a urmărit să-i pună în valoare pe viitorii actori, în cât mai multe din ipostazele fascinantei lor profesiuni. Fiecare partitură artistică este o provocare. Masterandul sau studentul e obligat să treacă de la plâns la râs, de la un recitativ tragic la o secvenţă cântată în ritm de bolero, de pildă, de la explozia senzorialului la mistica fanatică a banului care murdăreşte şi perverteşte iremediabil sufletul omului. Radu Olăreanu îşi asumă riscul de a readuce în actualitate piesa FRANK AL CINCILEA  a cunoscutului şi controversatului scriitor elveţian Friedrich Dürrenmatt. La patru ani după „Vizita bătrânei doamne”, cea mai cunoscută creaţie a sa, în 1960 autorul scrie această „istorie a unei bănci particulare”, provocând un adevărat scandal pentru că şi-a permis să spargă crusta fracului de intangibilă onorabilitate a băncilor şi bancherilor elveţieni. Speculaţii mârşave, gangsterism, extorcări oneroase de fonduri, cămătărie de cea mai joasă speţă şi crime, multe crime. O piesă-bombă, un text extrem de dificil, o tramă suprarealistă prin evoluţia tragică a personajelor. A fost foarte rar pusă în scenă.Adevărul nu place. În general supără. Friedrich Dürrenmatt a crezut cu obstinaţie că trebuie totuşi spus - oricât de dureros şi de neplăcut - pentru a nu se mai repeta.
  Criza profundă pe care o trăim astăzi demonstrează, din păcate, că s-a înşelat deoarece„istoria...se repetă”. Dacă ne gândim numai la crahul băncilor americane şi la anunţata recesiune a Europei pentru 2013, e prea destul ca să înţelegem de ce rămâne atât de actual demersul lui Dürrenmatt. Radu Olăreanu a înţeles importanţa mesajului şi l-a preluat, prezentându-ni-l, cu mult curaj, într-o manieră modernă, unde accentele de tragedie antică ale dramei în sine, pot coexista cu interludii de comedie bufă, de satiră, conjugate cu scene de pantomimă, de umor negru /auto/persiflant. E un pariu asumat. A juca în zilele noastre Friedrich Dürrenmatt incumbă deja o doză de risc. Efortul lui Radu Olăreanu este cu atât mai lăudabil cu cât a încercat şi a izbutit să facă din FRANK AL CINCILEA o secvenţă de teatru-şcoală, nediluându-i defel valoarea. Este vorba de roluri-maraton unde actorul este obligat să treacă de la agonie la extaz, să ilustreze aceste stări antinomice în mod credibil şi să convingă spectatorul de veridicitatea textului dar şi de propriul potenţial interpretativ. Montarea e plină la tot pasul de surprize şocante, de la vizitele repetate în cavoul familiei la căţăratul pe funie şi execuţiile live în fundal.E o experienţă unică pentru iubitorul de teatru. La capitolul distribuţie trebuie evidenţiată prestaţia de valoare a masteranzilor: George Sfîrăială, Cristina Lupu, Răzvan Chelaru, Eugen Neag, Nicoleta Dănilă, Radu Tudosie, Alin Stanciu şi Maria Cozocea, precum şi a studenţilor: Andreea Ajtai, Andrei Stan şi Iulian Săsăran. Foarte buni au fost şi studenţii de la coregrafie, coordonaţi de Szőke István, prestigios maestru al dansului, cadru didatic al UAT. De notat complexa şi sugestiva scenografie care aparţine lui László Ildikó, tot cadru didactic al UAT, ca de altfel şi Lucian Roşca care a realizat un excelent aranjament muzical pe partitura compozitorului german Paul Hindemith. Pregătirea muzicală şi ajutorul direct în cizelarea tehnicii vorbirii aparţin distinsei doamne profesoareValeria Covătariu,  - fost cadru didactic universitar si rector al UAT. O menţiune specială merită şi eleva Krisztina Bucşe - solistă la vioară, elevă în clasa a X-a a Liceului de Artă din Târgu Mureş. În concluzie, FRANK AL CINCILEA a fost  o premieră remarcabilă a stagiunii trecute. Se demonstează încă o dată seriozitatea cu care se munceşte în cadrul Universităţii de Arte din Târgu Mureş. Cred sincer că Radu Olăreanu a câştigat pariul cu acest dramaturg reprezentativ al Thaliei secolului XX şi cu toţi pasionaţii de teatru din Târgu Mureş şi nu numai. Cât despre studenţi sau absolvenţi, nu se poate spune că „ard” sau „au ars gazul de pomană” la Teatrul Studio al Universităţii de Arte de pe malurile Mureşului.
P.S.
De reţinut că foarte mulţi din tinerii studioşi de la UAT sunt din judeţul nostru. Cinste lor! Aşa că întreb firesc: 
Pe când un teatru profesionist şi la Bistriţa ?
                                                                                                                             
                                                                                                                                               Mircea I.Bătrânu