luni, 7 februarie 2011

ORESTE Teodorescu şi CODUL SĂU ( I )


L-am cunoscut pe ORESTE în urmă cu câţiva ani la Bistriţa, când am nimerit accidental, la cea mai stranie, incitantă şi misterioasă reuniune din viaţa mea: Întâlnirea nobililor Cavaleri şi Doamne ai Templului din România cu Marii Priori şi Cavaleri ai Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim(!). Adunarea a avut loc la Biserica Evanghelică din centru, simbolul oraşului, într-o regie de excepţie: întâmpinarea cu mult fast, la intrarea principală, de către soldaţi îmbrăcaţi în ţinuta de ev mediu a cavalerilor templieri, manifestarea propriu-zisă a fost dominată de sobrietate, de parcă s-ar fi oficiat un anume ritual iniţiatic, cu  muzică în surdină, rugăciune şi expuneri austere, cu termeni arizi, ezoterici,  comunicări ce se vroiau explicative, dar pe final, deloc lămuritoare asupra acestui Ordin. N-am înţeles şi nici până azi nu ştiu ce este şi de ce există această confrerie, dacă există(?!), deoarece totul a fost meteoric, în paranteză fie spus, am remarcat prezenţa multor ofiţeri superiori, activi şi pensionari,  din poliţie/miliţie, armată, servicii, prelaţi de la toate cultele, doamne, soţii, prezidentele unor ONG-uri caritabile, ziarişti şi multe figuri reprezentative ale „high-life”-ului bistriţean. Ce Templu? Cui  foloseşte? De ce respectiva întâlnire s-a petrecut tocmai la Bistriţa, dincolo de pretextul lansării unui roman al Cavalerului Mare Ofiţer, Florin Horvath? O mulţime de întrebări rămase fără răspuns.
Le-am trecut, din lipsă de informaţii, la capitolul „ciudăţenii”şi nu le-am mai acordat nicio importanţă până acum, la apariţia acestei extraordinare cărţi – Codul lui Oreste, Ed. Rao, 2010. Invitat atunci, Oreste nu a vorbit neapărat despre Ordin, ci mai degrabă s-a referit la „unitatea transcendentă a ştiinţelor fizice, morale, intelectuale şi divine”, la ideea de „auto-cunoaştere”, la faptul că „noi, oamenii, ne etichetăm în funcţie de percepţiile cele mai superficiale(...) ne identificăm folosind ca motor de căutare verbul "a avea", şi toată valoarea noastră, ca persoană, se duce deseori în zona acumulărilor materiale şi nu în zona fiinţei, a ceea ce tu - cum spune Hristos - ai investit în cer”. Ca prezenţă fizică m-a impresionat prin statură şi maniere. Are charismă. Este înalt, suplu spre slab, o faţă ascetică, privire pătrunzătoare, ten măsliniu, voce de bariton, bine modulată, o ţinută sobră, colorată însă cu multe lănţişoare, iar pe degete o abundenţă de inele, care mai de care mai ciudate ca formă, mărime şi aliaj. Sub acest aspect mi s-a părut un „look”studiat şi uşor factice, de vedetă la modă. Nu trebuie să uităm totuşi că este regizor de teatru, realizator al binecunoscutei emisiuni de televiziune „Codul lui Oreste” de la B1 Tv, unde s-au şi conturat de altfel multe din temele recentului op omonim. Vreau să cred că a fost doar o chestiune de aparenţă „scenică”. Am avut o scurtă conversaţie despre Adevăr şi Minciună, plecând de la auto-cunoaştere şi importanţa acestora în plan general pentru redefinirea destinului nostru ca naţiune. Mi-a plăcut argumentaţia sa şi am realizat că are lecturi serioase, aplicate, în zona religiilor şi a ezoterismului, dar în egală măsură urmăreşte şi cercetarea ştiinţifică de frontieră, că-l  preocupă găsirea liantului apt să permită sincretismul acestor domenii, ca mai apoi să le poată prezenta „pe înţelesul tuturor”, celorlalţi, convins fiind că în viaţă,  ceea ce faci e pentru „aproapele tău”, pentru „ceilalţi”, că în ultima analiză „lumea e oglinda în care te priveşti”. Reţin bine această ultimă sintagmă, atât de adevărată, antonimul egoismului primar din noi, spusă atunci la Bistriţa. Nu vă ascund încântarea că am redescoprit-o acum pe coperta „Codului”. V-am istorisit această întâmplare ciudată, fiindcă am dorit să vă ofer posibilitatea de a-l cunoşte pe omul Oreste. Cred că ajută mult atunci când te hotăreşti să-i citeşti cartea. Dar despre importanţa acesteia şi câteva din temele ei esenţiale, vă propun să vorbim pe-ndelete în numerele viitoare.
   
Mircea I. Bătrânu