luni, 7 februarie 2011

CODUL lui ORESTE ( II )

Nu am nicio rezervă în a afirma că este o carte extraordinară. Necesară şi salvatoare prin indicarea clară a soluţiei de ieşire din starea de haos şi degradare pe care o trăim.O colegă, bună prietenă, îmi spunea zilele trecute că Oreste i-a schimbat viaţa. Chiar dacă a ajuns la cea de-a doua tinereţe, cum îmi place să spun, copiii ei îşi văd de treaba lor prin străinătăţi, a rămas singură după ce şi soţul a trecut în lumea drepţilor şi i se părea că existenţa ei e fără rost. Lectura şi mai ales re-lectura „Codului” şi apoi auto-analiza au făcut-o să-şi schimbe radical optica şi să realizeze cât de utilă este şi mai poate să fie încă, „cât a vrea Dumnezeu”, pentru cei din jur, în special pentru adolescenţii şi tinerii de  azi. Strict ca structură, avem de-a face cu vreo două sute de...panseuri( prefer să le numesc aşa şi nu cugetări sau eseuri deoarece gândul bun ce stă la baza fiecărui text îţi arată şi calea de urmat către Adevăr şi Lumină), reunite într-un „cod” al onoarei şi al vieţii guvernate de „Marele Creator şi de Fiul Omului şi al Domnului”.
Ordonarea acestora - nu neapărat cronologic sau diacronic în funcţie de o anume ierahizare ştiinţifică - îi aparţine şi de aceea îi poartă numele. Cert este că poţi găsi răspuns la aproape toate întrebările delicate ce ţi le-ai pus desigur de-a lungul vieţii şi chiar şi la cele referitoare la nebuloasa contemporaneitate aflată în cădere liberă, pe panta dezagregării morale şi spirituale. Spre a nu da loc la confuzii sau la o supraevaluare nemeritată şi nedorită nici de mine şi cu siguranţă nici de autor, trebuie să precizez că Oreste nu a descoperit „oul lui Columb”, că nu e vorba de o „filosofie primordială” creată de el. Nu, realizarea lui, bazată pe o îndelungată lectură, un studiu serios, atipic, profund, urmărind interconexarea şi integralismul „ştiinţelor înalte”,  e una de excepţie prin sinteza înţelepciunii universale izbutită, de la miturile sumeriene, mayaşe, egiptene, postulatele filosofiei antice, ale şamanismului, ale taoismului, practicile Zen, Biblia şi/sau Cronica Akasha, Kabbala, postulatele filosofiei Greciei şi Romei antice, Renaşterea, Iluminismul, învăţăturile şi descoperirile ştiinţifice în plan ontologic, până la ceea ce înseamnă filosofia şi cercetarea ştiinţifică a secolului XX, ultimul din paradigma existenţială ce încă ne mai suportă, se pare, pe toţi, până în 21 decembrie 2012, conform profeţiei maya ş.a. – ceea ce nu înseamnă că lumea nu va continua să existe, într-o nouă paradigmă de alţi vreo cinci mii de ani, dincolo de această dată, dar de o manieră curată, în pace şi armonie. Oreste construieşte fiecare panseu ca sinteză aparte, în concordanţă cu conţinutul mesajului pe care doreşte să-l transmită. Multe din elementele structurale se reiau şi în alte panseuri, dovedindu-şi astfel viabilitatea şi universalitatea. Limbajul e mult simplificat tocmai pentru ca mesajul să fie cât mai accesibil, iar cartea să devină cu adevărat utilă. Lectura nu este însă uşoară. Implică un prim contact pentru vizualizarea conţinutului şi fixarea unor jaloane gnoseologice. Deabea re-lectura, cu apel la propriile cunoştinţe ştiinţifice, filosofice, lingvistice, de cultură generală, dobândite de-a lungul studiilor şi un permanent recurs la dicţionarele de specialitate, îţi dă adevărata măsură a valorii mesajului şi posibilul răspuns la întrebarea pusă sau descoperită în timpul citirii cărţii. În fine, valoarea „terapeutică” a Codului se revelă în „momentul adevărului” de după...Fiecare, să recunoaştem, avem acea clipă a noastră, când minciuna e izgonită din suflet ca un înger căzut, când percepem adevărul despre noi, faţă de noi înşine, în cea mai ascunsă cămară a sufletului, niciodată devoalată decât lui Dumnezeu, adevăr de cele mai multe ori neplăcut, urât, limitat, trist şi nici pe departe satisfăcător. Oreste nu minte. Iţi etalează simplu inventarul adevăratelor valori ontologice, plecând de la El, Tatăl şi terminând cu râsul sănătos al copilului ce trece pe stradă de mână cu bunica sau mama lui. Oreste te invită la auto-cunoaştere, la auto-analiză. Vezi în fine cine eşti comparativ cu cine ar trebui/ai putea/ să fii...Nu-i aşa că-i un şoc ? E ca un junghi la inimă, vorba bunicii. De aici încolo începe „terapia”. Numai de tine depinde dacă vrei sau nu s-o urmezi: Renunţă, uită, ignoră verbul A AVEA şi re/învaţă, aplică, diseminează - cu zâmbetul în inimă, în privire şi pe buze, explică-l dacă uneori se mai impune - verbul A FI.  „A fi om e lucru mare/ a fi domn e o întâmplare...” ne transmite până şi melosul nostru popular. All’ultimo minuto, oare nu e cazul să re/devenim OAMENI ?!

                                                                                                                                                                                             Mircea I. Bătrânu