„Nisipurile de Aur este o destinație litorală de pe coasta Mării Negre din Bulgaria, lângă parcul național Varna. Situată la 17 km nord de centrul orașului Varna, este practic legată de oraș printr-o serie continuă de stațiuni și comunități rezidențiale”./Wikipedia/
Un punct de convergenţă spirituală.Schimbăm opinii fără ranchiună sau terțe gânduri negre. Ajunge cu răutatea de afară!
marți, 25 august 2015
luni, 27 iulie 2015
ADDENDA LECTURII – KLAUS IOHANNIS – „PRIMUL PAS” ÎNTRU ADEVĂRURILE ROMÂNIEI
Rândurile de mai jos le-am scris la sfârșitul
lunii mai, imediat după apariția celei de-a doua cărți a lui Klaus Iohannis – Primul
pas , despre care doream să fac o seamă de
consemnări. Nu am publicat nimic atunci pentru că s-ar fi interpretat că vreau
să-l „tămâiez” așa cum au făcut-o destul de mulți cameleoni ai tastaturii PC. Nu
fac parte din grupul de „aplaudaci” al președintelui. Nu am fost niciodată în
„solda” nimănui. Am simpatizat, la vremea
lor, cu Emil Constantinescu și Traian Băsescu și nu vă ascund, că din foarte
multe privințe, m-au dezamăgit. Isteria momentului a trecut, așa că acum pot,
în liniște, să vă supun atenției cele ce
urmează...
sâmbătă, 23 mai 2015
MIHAI EMINESCU este contemporanul nostru!
Iată un articol publicat de marele nostru poet în periodicul TIMPUL,
la… 9 ianuarie 1879, cu titlul „Credem că destul am vorbit…”
„Cea mai superficială
socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut,
n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele
de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele
productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria
de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oameni ce încurcă două buchii pe hârtie şi
aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de
măsură, dau tonul, conduc opinia publică/s.n./.(!)
luni, 18 mai 2015
ACTUAL - SUCULENT - CITEȘTE! - Andrei Pleșu: Aştept să fiu contrazis
Reiau integral textul maestrului. Sigur merită. Dincolo de amuzament, ca subiect de reflecție...
Așadar....
Așadar....
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală.
De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este!
Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, “sistemul” te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de “atracţii turistice” şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că “străinul” trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi = previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…
De la Andrei Pleşu citire:
Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.
La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica “milenară” a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă.
Nu e vorba de accidente, de “din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil.
Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.
NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba.
Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă.
Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă.
În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră…
Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii “profesionişti sau amatori” vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.
Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. “Relaţiile”, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.
Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.
Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.
Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.
Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu! De-abia aştept să fiu contrazis.
************************************************************************
Ce părere aveți?
duminică, 8 martie 2015
ȚIE – Măicuța mea, Draga mea, Scumpa mea...Iubita mea!
Trebuie
să-ți spun tot adevărul. Mă simt ușor pustiit și chiar rușinat. Trebuie să bată
ceasul de 8 Martie ca să rotesc iar cârma corăbiei mele, cea a gândurilor, când bune, când rele, când nebune, înspre portul
sufletului tău atoate primitor și ocrotitor! Cât e de simplu și
totuși cât de miop am putut fi!
Cine sunt? Ce sunt?
Ce aș fi?
Nimeni. Nimic.
Dacă... NU AI FI TU!
Am clădit nu o dată castele în Spania. M-am imaginat artist,
vedetă, șef și, pe la vreo treizeci și ceva de ani, am fost chiar Don Qijote de la Mancha.
M-am bătut
cu morile de vânt
deoarece credeam, prostul de mine, că sunt eu și numai eu, buricul pământului!
Oare? Nu. Nu eram,
nu sunt nimeni și nimic.
Dacă... NU AI FI TU!
..........................................................................................................................................................................................
Oh, măicuța mea, Maria-Georgetta, azi nu mai ești fiindcă Dumnezeu a vrut să te preumbli printre stele. Găndul tău
bun trece de bariera lumilor și mă trimite la cea căreia cu demnitate i-ai purtat numele: la „Nepătata, Neîntinata , fără prihană
Preacurată Fecioară MARIA, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu
oamenii, prin preamărită naşterea Sa, l-a unit şi firea cea lepădată a neamului
nostru cu cele cereşti a împreunat-o, ceea ce este nădejdea celor fără de nădejde şi
celor biruiţi ajutătoare; gata folositoare celor ce aleargă la EA
şi tuturor creştinilor scăpare”... Mă întreb, trezindu-mă ca
dintr-un coșmar, în mocirla viciilor noastre
actuale, cu spaiama-n suflet:
Ce
am fi fost noi toți?! Dacă... NU AI FI FOST TU, PREACURATĂ,
PREAIUBITĂ ȘI PREASCUMPĂ FECIOARĂ MARIA, MĂICUȚA NOASTRĂ A TUTUROR!
..........................................................................................................................................................................................
Astăzi este 8 Martie. O zi senină
cum de mult nu a mai fost. Soarele din ochii tăi e sus pe cer. Acum știu că aș fi un Nimeni și un Nimic.
Dacă... NU M-AI IUBI TU!
M-ai învățat să conjug verbul „A
IUBI” și-mi propun, cu legământ, să-l repet alături de tine, cu tine, până ce moartea ne va
despărți...Știu:
TRĂIESC
ca să TE IUBESC!
Pentru că TRĂIM ca SĂ NE IUBIM! „FRUMOASA MEA”!
Bistrița, 8 Martie 2015 Mircea
Seleușan-Bătrânu
joi, 29 ianuarie 2015
CHARLIE HEBDO ȘI LECȚIA SA!
„Chose promise – chose due !” – sau -
Promisiunea făcută →
promisiune respectată!
Azi vom iniția, pe larg, discuția
despre publicația/publicațiile/ din Franța, așa cum v-am anunțat în urmă cu
două săptămâni. În ziua de 14 ianuarie 2015 a apărut la Paris primul număr al
revistei CHARLIE HEBDO, după cumplitul
măcel întâmplat în redacția cunoscutului săptămânal de satiră, umor, și caricatură, prioritar
caricatură/ în sens de a r t
ă (!) (mă gândesc la Ștefan POPA
PopaˈS, reputatul artist român, bun prieten cu artiștii de la CHARLIE), nu de simplă guașă gazetărească – cum le place unora
să minimalizeze lucrurile(!)/.Carnagiul s-a petrecut cu șapte zile înainte, pe 7 ianuarie 2015 . Cu siguranță această tragedie a schimbat, sau va schimba radical, concepția de viață și
acțiune a milioane de oameni.
La fel ca evenimentele de la 11
septembrie 2001.
V-am
promis așadar că vă stau la dispoziție, aici pe blog, cu o prezentare mai
detaliată și de ce nu, chiar cu comentarii. Ale dumneavoastră, ale mele. Acum
mă țin de cuvânt grație celor două bune prietene, Michèle Parent și Maïthé Bordet,
pot să le numesc: prietenele noastre, ale românilor. Ele iubesc România ! Au făcut și fac foarte multe pentru țara
noastră, pentru prietenia Franței cu România, pentru dialogul sincer, cultural, educațional și artistic între cele două popoare.
Prima mi-a trimis prin poștă numărul din ziua de 14 ianuarie al lui CHARLIE HEBDO + un exemplar din LE CANARD ENCHAÎNÉ,
celebra revistă de satiră și umor, aceeași dată, pentru comparație și pentru a
vedea, de pildă, maniera franceză de reflectare a evenimentului.
A doua m-a ajutat
punându-mi la dispoziție copia scanată a mult căutatului periodic, ca să-l
puteți răsfoi direct si dumneavoastră.
De
aceea, vă rog să-mi permiteți să încep
adresându-mă lor prima dată :
De tout notre coeur, Merci Michèle Parent - Merci Maïthé Bordet!
vineri, 16 ianuarie 2015
MIHAI EMINESCU - HOMMAGE
165 ans de sa date de naissance! C'était hier...Aujourd'hui je tiens à vous offrir les variantes françaises de ses deux merveilleuses créations poétiques:Floare albastra - Fleur bleue et Atat de frageda... - Tu es si frêle...
Je vous laisse le plaisir de faire vous même la comparaison, tout en écoutant les deux ménestrels +Doina & Ion AldeaTeodorovici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






