JULIETA - FRAGMENTUL 1 din cele promise!

 JULIETA - Roman din Labirintul Vieții / fragmentul 1/

„Muscă, musculița mea, te rog ajută-mă să pot să scap de aici ca să-mi iau frățiorii și să fugim în lume”. Bâzzz!- răspunse insecta deșteaptă. Musca se aruncă apoi în picaj la coada ochiului cheliosului și-l înțepă cum scrie cartea. Atât de tare că ticălosul începu să urle de durere. Dădu haotic cu paharul, în stânga și în dreapta ca să lovească insecta. Ți-ai găsit! Musca, fără alcool în cap, era mai inteligentă, mai calmă, decât cei doi, la un loc. Se așeză fugitiv pe fruntea tablagiului, iar Pamfil, nervos, nevoie mare, îi dădu cu paharul în cap gradului „cel mai superior”, din încăpere! Lovitura fu foarte dură. Fusese dată din toți bojocii, urmată de alta mai scurtă, gândea el, decisivă! Poc, pooc! Da de unde ? Musca se ridică la tavan instantaneu, în schimb Purcel, beat criță, căzuse leșinat la „datorie”. Țeasta lui sunase ca un pepene de Dăbuleni copt, copt, adică sec și înfundat. Așa cap, așa sunet, nu?

Lui Pamfil îi trecuse beția pe loc, de spaimă(!) că tov...Șorici pățise ceva...Ieși disperat pe hol, frângându-și mâinile. Alerga dezlânat când la stânga, când la dreapta, când înainte, când înapoi...

           —Tov adjutant, tov Șorici, tov „carne tocată”, vă rog sculați-vă! Vă rog, mă! Pe urmă, tare, pe hol: Smaranda! Smaranda hai repede să-l tratezi pe tov adjutant, că mă tem că i-am dat cam tare cu paharul în cap. Smaranda, Smărănduța, haide o dată!

Smaranda apăru pe hol și-l luă la întrebări scurte pe  Pamfil.

—Ce i-ai făcut tovarășului adjutant? Vrei să intri în temniță? 

Du-te până în cabinet, adu-mi trusa pentru injecție, vata și sticla cu spirt medicinal! Fuga, ce mai stai? Vrei să moară omul?!   

Cum ieși din cameră torționarul, Smaranda care știa întotdeauna tot, îi dădu Julietei cheia de la  camera 6 unde erau închiși copiii. Printre lacrimi de durere – nu-ți trebuie nu știu ce fantezie ca să înțelegi prin ce trecuse biata copilă. Erau lacrimi de ură, de neputință,  covârșite de o sete nebună de răzbunare. Smaranda, cu înțelegerea de mamă adevărată, o  strânse la piept, o mângâie pe cap – singurul loc unde nu o loviseră torționarii, că „s-ar fi văzut și riscau să fie făcuți carne de mici de către superiori, nu?”. Vorbi hotărât, cu voce scăzută, dar apăsată, o sfătui să-i ia pe bieții copilași și să fugă la biserica din Gherla, la Părintele Cernucanu. Om bun și milos, știa Smaranda cu ce se mănâncă supa, credea sincer că preotul îi va ajuta, doar săptămâna trecută, în ziua de târg vorbise cu doamna Sorina, preoteasa și speranța era mare. Până să intre Pamfil trase plapuma și păturile pe locul unde stătuse biata Julieta de puteai jura că este în pat, adormită. Luă pe urmă o sticluță cu oțet de mere și dădu polițaiului pe la nas. La început acesta mormăi ceva. Brusc, sări în picioare și dădu să-și pună mâna pe frunte. Da de unde? Îi crescuse o mândrețe de cucui de ziceai că-i inorogul din poveste...Cu siguranță nu mai putea pune degrabă chipiul pe cap! Urlă pur și simplu de furie și durere. Într-un târziu reveni și Pamfil cu tot ce-i ceruse asistenta. A căutat spirt medicinal și nu a mai găsit. A trebuit să dea o fugă la alimentara să ia o sticlă.

              —Cu ce m-ai lovit ticălosule? Luă o riglă din tablă groasă de inox, de pe biroul cu actele Orfelinatului și începu să-l lovească peste tot pe administrator.

  —Auleu! Vai, nu mai da că mă nenorocești! Te raportez la șefii tăi care mai vin, și ei! Pe aici. Să văd, îți va place?

Smaranda îi spălă pe amândoi superficial cu rivanol. Strânse tot ce avea și dispăru, lăsându-i să se latre, unul pe altul, de ziceai că erau mai degrabă câinii de la stână care anunțau începutul pătrarului cu lună plină, nu oameni.

Se grăbi să vadă dacă apucaseră să plece toți copilașii. Uuf! Oftă ușurată. Nici un copil, nicăieri. O sună imediat la telefon pe doamna educatoare Sorina, din Gherla, soția preotului Cernucanu. I-a comunicat că „transportul” va sosi peste un ceas-două la ei, la biserică. Se uită grăbită  pe geam. Iulică, cum îl alinta ea, era deja parcat la intrarea principală. Badea, „bai Iuliu”, om de omenie, șofer pe „rata” – așa se numeau autobuzele pe vremea aceea, de după război – mai avea și un Zil (camion militar, mai mic, rusesc), Il reparase el cu frații săi și mergea des la Gherla să ducă balastru. Se plătea bine. Nu avea treabă nici cu miliția, nici cu stăpânirea. Doar le mai făcea și lor comisioane, fără să ceară vreun câștig, sau să comenteze ceva. Îl lăsau toți în pace. Era deja cunoscut și recunoscut pe toată Valea Someșului. „O mână spală pe alta și...amândouă obrazul”, nu-i așa? Tocmai de asta, vorbise Smaranda cu el. Camionul îi aștepta pe copii la poarta orfelinatului.  Încărcase mai puțin nisip, să încapă și copiii. Obloanele Zilului erau înalte. Julieta ieșise din curte, în recunoaștere. Nea Iuliu o recunoscu pe dată.

            —Adu copiii, repede! Urcă-i în camion! Repede-repejor! Să stea toți jos, pe nisip, să nu se vadă nimic din drum. Haide că trebuie să plecăm urgent dacă vreți să scăpați cu viață de criminalii și porcii ăștia!

Julieta nu avea nevoie de alte explicații. Într-o clipă erau toți 12 pe nisipul din camion, plângând, tremurând, speriați nevoie mare  că vine diavolul după ei, să-i ia, să-i mănânce. Ce om, Iulică! Cum ieși din Dej, pe dreapta se găsea vestita brutărie a Rafilei. Ea murise. Acum trebăluiau pe acolo nepoții, dar tot la fel de bine. Brutăria era în continuare vestită. Amândoi nepoții se numeau „mandatari”. O formă de precapitalism, importată de Ceaușescu din China. Iuliu se opri. Il chemă pe Ion, brutarul șef.

            —Mă Ioane, no servus. Hai până aici. Nu adăugă niciun cuvânt. Îi arătă cu un gest larg pe nefericiții puiuți din camion. Îi explică în cele din urmă ce-i cu ei.

Ion se repezi la cuptoare, pe drum o strigă pe nevastă-sa. O puse scurt în temă. Femeia, gospodină harnică, nu se opri până la lada cu haine de-ale copiilor, din camera de dinainte, cea mai făloasă și frumoasă. Își umplu brațele cu de toate și se întoarse în stradă. Ion era deja acolo și rupea „călcâie” din trup de pâine proaspătă și le dădea la toți să mănânce...

            —Ia mă pită bună, proaspătă, luați mă copii și mâncați, măcar de-o scântă,  să vă săturați și voi!

Ce scenă, Doamne! Copiii, murdari, plini de sânge uscat, cu hainele rupte de obsedații aceia sexuali, continuau să plângă „în tăcere” că așa le  ceruse Julieta, „mama lor de zi cu zi” , ca nu se audă în stradă. Maria, soția lui Ion, izbucni în lacrimi și-și ridică ochii către Dumnezeu, strigând:

            —Doamne cum de-i mai îngădui?!

Împreună cu Julieta împărți bruma de haine la toți copiii. Verifică să nu rămână niciunul dezbrăcat.

            —Auzi măi Iulică, vorbesc și eu cu doamna preoteasă să-i spele cât de cât și numai pe urmă să-i trimită mai departe...Doamne ajută!

            —Bogdaproste măi oameni dragi și să aibă parte și ei de un viitor, oleacă mai bun,  zise Badea Iuliu, cu ochii făcuți roata ca și coada păunului, de niciunul nu-i scăpa din privire. Pe cai mă copii! Asta îmi place să spun când ne așternem la drum. Acuma „da”, se poate, că nu mai sunteți nici chiar flămânzi și nici despuiați. Apăsă accelerația. Tură motorul și Zilul lui bătrân, ca și calul obișnuit cu dârloaga, se puse în mișcare. Îi mai văzu, preț de câteva secunde, în oglinda retrovizoare pe Ion și Maria cum îi urmăreau cu lacrimi pe față, scăpate în voie, la vale. Credeau că nu-i mai vede nimeni. Toți se gândeau la copilași și la chinurile de iad prin care trecuseră. Ce scârbavnică poate fi câteodată viața asta, mămăliga și ceapa ei de lume!