/Interviul publicat în INFO Bistrița din 23.12.2022/
Ce ne rămâne după ce am spus totul? CUVÂNTUL! Pe scena InfoBistriţa.ro, avem astăzi un om al literaturii. Scrie din suflet pentru suflete şi şi-a dedicat 44 de ani din viaţă în slujba educaţiei bistriţene. „O societate fără educație moare ca și vegetația lipsită de ploaie”, ne spune Mircea Seleușan. Fără dar şi poate, este un om deosebit, cu multă naturaleţe, supleţe şi extrem de bine informat în foarte multe domenii. Mircea Seleuşan este profesorul pe care toţi elevii şi-l amintesc şi este un om cu iubire faţă de cuvinte, pe care nu le iroseşte, ci le dă viaţă prin forma romanelor sale „Vampirul”, și „Secretele lui Juanito”. Mai multe ne va povesti în următorul interviu.
***
1. Ce nu s-a spus încă despre Mircea Seleușan, proful de franceză, sau Mircea I.Bătrânu, scriitorul?
Nu-mi place să vorbesc despre mine. Să mă laud, sau să mă plâng. Finalul lunii noiembrie 2022, m-a obligat să suport două evenimente. Am aniversat pe data de 20, doi ani de când ⴕRodicamea iubită ne-a părăsit spre a se înălța acolo sus, printre stele. Ce vid a lăsat în urmă! Nu-i de povestit.
Doare! Nu știam că „absența” poate durea atât de tare și de pustiitor. Singurătatea e cumplită! Este ceea ce i se întâmplă personajului principal Arghi - Arghir, din primul roman al trilogiei – „Secretele lui Juanito”, sau Julietei, când îi moare iubita, din volumul II – JULIETA, la care lucrez asiduu acum.
2. Cum definiți cei 44 de ani puși în slujba sistemului nostru de învățământ?
/După un moment de reflecție/. Un mare câștig și pentru mine și pentru copii. Ei, elevii mei, m-au făcut „bogat”! Mă laud spunându-le la toți că mă consider printre cei mai „bogați” oameni din lume! De ce? Păi, după aproape o jumătate de secol am parte de câteva mii de absolvenți, de toate vârstele și, ca locație, actualmente, împrăștiați pe întreg mapamondul.
Nu, nu exagerez! O fostă studentă de-a mea e azi măritată în Japonia...În Canada am vreo câteva zeci de familii serioase, stabilite acolo. În SUA, din New York și până în Los Angeles am foarte mulți absolvenți, elevi & studenți, dintre care 2, la NASA. La fel în America Centrală și de Sud. Până nu de mult primeam felicitări de Crăciun și de Paști, de la Elena din Buenos Aires...Mi-e teamă să nu fi pățit ceva cu nenorocitul acesta de „Guvid - 19”. Nu mai am vești de la ea. Îmi pare așa de rău. Și în Australia și Noua Zeelandă, chiar și în Africa de Sud mai am foști emuli. De câte ori vorbesc cu ei, niciodată nu scapă ocazia să mă invite să stau la ei să mai fac un pic de „cătănie” cu copii și nepoții lor. Rodica mea dragă, Dumnezeu să o ierte, încă trăia. Îmi aduc bine aminte că am făcut un calcul sumar, prin 2018...Numai pe continentele americane ar fi trebuit să ne petrecem minimum un an și jumătate, ca să-i putem vizita pe toți! (vizându-i pe cei mai apropiați - Ha-ha-ha!). Ce ironie a sorții! Ea nu mai este+++
Cât despre învățământ, ce să mai spun? Este o degringoladă, un ghiveci de politică, de interese obscure, de sinecuri mediocre și totul pare că se scufundă în mlaștina prostiei, domnule. Trist. Din punct de vedere al curricumului, al organizării interne, de la omul de serviciu, la director, șefi locali și până la ministru, decăderea e înfiorătoare. Marea masă a elevilor a ajuns sub ștacheta de „semidocți”, de unde și lehamitea de a mai merge la „școală”.
Digitalizarea, „tabletizarea”, internetul și tablele interactive, devenite, din sfânta comoditate o simplă prelungire a foliei transparente, pe care scriai, pe vremea mea, cu carioca și o expuneai elevilor la retroproiector, pe ecranul mare, de deasupra tablei, totul este în defavoarea elevului, al învățământului și mai ales, al educației. Prea mulți nechemați, să nu zic proști, agramați și cu un IQ de cimpanzeu au ajuns să decidă în școală și în viața acesteia. Nu e voie! Nu e admisibil dacă vrem să avem rezultate adevărate, corect cuantificate, la nivel general. Nu mă încălzește că avem „vârfuri”, avem olimpici, la toate disciplinele, dar ceilalți elevi, cei obișnuiți, cei de „fiecare zi”, ce fac? Se plictisesc, se droghează, consumă alcool, fac sex, provoacă „n” stări conflictuale de bulling, se bat ca să se amuze...Trebuie luat buretele și ștearsă, spălată, pur și simplu, tabla neagră din mintea noastră de adulți, mai întâi și apoi a copiilor, elevilor. A învăța = a munci! Asta nu place de fapt. Părinții pretind numai note mari. Profesorii, dascălii se tem. Dau notele după ureche pentru că orice deviere de la cerința familiei mai „înstărite”, dă naștere unei uluitoare „erupții”. Cucoana ajunsă „doamnă” începe cu o ceartă și îndrăznește să termine cu imprecații, cu înjurături chiar, plus toate amenințările din meniu, la adresa umilitului de dascăl. „Adică cum? Odrasla dumneaei să ia 7? Cum își permite „profesorașul” „aista”, rupt în coate, să dea o asemenea notă rușinoasă?! Una-două îi aruncă în față dascălului că își poate pierde „ postul”. Dacă, Doamne ferește, cadrul didactic nu mai suportă, își iese din pepeni și-l ia de urechi pe mucea care-l înjură de mamă pe culoarul școlii, ceilalți colegi ai derbedeului filmează cu telefonul mobil și-l transformă pe dascăl în „erou de micul ecran”, la știrile serii de la Tv. Presa, televiziunile, telefoanele mobile, Facebook, Youtube, Tik-Tok-ul etc. Toți îl hăituiesc pe bietul dascăl, iar „șefii” nu-i iau niciodată apărarea! Școala, mă doare sufletul să o spun, este „sat fără câini”! Toți se pricep, toți își dau cu părerea și politicul, în principal, își face de cap. Cât despre conținut, conținuturi pe discipline de studiu, e de jale. Și în prezent am rămas tributari „informării”, în
detrimentul „formării”...Poate ar merita să facem odată, o „masă rotundă” pe această temă.Nu știu, dar ceva trebuie făcut. O societate fără educație moare ca și vegetația lipsită de ploaie...A început deja această deșertificare în plan spiritual și nu sunt semne că se va opri curând. Nu-i așa? E mai comod să dai frâu liber vulgului și „gorilei” din tine, decât să înveți, să muncești și să faci ceva util pentru tine și societate, nu?!
3. Primele amintiri ale scrierilor literare... De ce ați ales în cele din urmă literatura?
Te rog să nu uiți că sunt filolog. Așa se numea Facultatea de pe strada Horia din Cluj-Napoca, unde mi-am petrecut patru ani din prima și cea mai frumoasă tinerețe. Facultatea de Filologie, nu de l i t e r e (!) //I-am auzit în tren pe unii dându-și cu părerea că îi zice așa fiindcă studenții care se duc acolo „îs cam prostovani și învață literele, să scrie și să citească, săracii de ei”, că doar toți provin din familii avute și-și pot permite să ardă gazul de pomană mai mulți ani prin Cluj, ca să se cheme că-s studenți! – dă bine la țară, la fetele de acolo// Fără să caut nod în papură, termenul, itemul, noțiunea de FILOLOGIE este mult mai adecvat decât „Litere”. „Iubirea de cuvânt” rămâne o știință cu un domeniu clar de acțiune și /re/surse inepuizabile, atât în plan semantic, lexical, cât și ideatic. Pot vorbi practic, pentru fiecare limbă de o „Filologie” a sa, iar în planul creației literare, de la divergențe până la convergențe, de o „Filologie comparată” vie, într-o perpetuă devenire și aglutinare. În viață, am făcut mai multă presă decât literatură. Așa s-a nimerit. M-am crezut mai util în felul acesta. Am scris ani la rând pentru publicațiile Făclia, Ecoul, Napoca universitară, Cadran studențesc, Viața studențească, Cuvântul liber, Mesagerul, Răsunetul, Bistrițeanul...În 1990 am materializat proiectul ziarului liber VIAȚA, la nivelul municipiului Bistrița și pe urmă, la cel al județului nostru. A fost o mare reușită, cu iz romantic, i-aș spune azi. Bucuria că ne recâștigasem dreptul de a trăi liberi, ne crea la toți o stare de febrilitate, de euforie, de dorință de a scrie despre tot și despre toate. Ni se părea că timpul se prea comprimase și nu ajungeam să abordăm întregul repertoriu de teme vitale, esențiale, din societatea post-comunistă bistrițeană și transilvană... Literatura rămâne pentru mine o profesiune de credință de care mă apropii mereu cu un fel de religiozitate, trăită dar nu mărturisită. Uite, se pare că o fac publică acum, pentru prima dată. Îmi place poezia, dar nu sunt poet. Nu am practicat-o decât sporadic și mai ales atunci când îmi mijea mustața și aveam de făcut o declarație de dragoste spontană. Mă uitam în ochii ei și pe măsură ce recitam, simțeam cum o cuceresc... Glumesc. Am fost acaparat de proză. Găsesc că e ceea ce mi se potrivește „ca o mănușă”...Dar, este și aici, un „dar” – numai atunci când chiar am avut ceva de comunicat, de împărtășit celorlalți. Nu am crezut niciodată că hotărâtor e numărul cărților scrise și nu conținutul acestora. Din păcate cunosc pe foarte mulți „scriitori” cu 7 -15 kg de „literatură”(!).Pfui! No comment. Nu scriu pentru glorie, laude și lauri, ci pentru oameni. Dacă reușesc, prin scrierile mele, să-i fac, măcar cu o scânteie mai buni, mă voi declara fericit și mulțumit. Până acum am scris 2 romane. Am realizat cu studenții mei de la Geografia turismului, din cadrul UBB - Bistrița, un Ghid turistic al județului nostru B-N, dar în haină literară, spre încântarea studenților și a turiștilor, aflați în tranzit pe aceste meleaguri de legendă. Am tradus un roman la modă din primul deceniu al mileniului 3 – ecranizat cu succes în Franța, Promisiunea îngerului de Violette Cabesos și Frederic Lenoir...Cele două creații literare, ale mele: Secretele lui Juanito și Vampirul reprezintă de fapt două direcții de acțiune pe care de mult doream să le aduc în actualitate. Sunt 2 curente literare diferite, fără nicio interconexiune. Primul e Naturalismul, foarte puțin, sau mai deloc exploatat într-o structură romanescă, de sine stătătoare, modernă, dar des prezent în cinematografia europeană și americană.
4. Naturalismul? Am înțeles bine? Apoi, ce proiecte aveți în derulare? La ce lucrați în prezent?
Da, da. Așa e. V-ați lovit, voi, tinerii, nu o dată, de „asteroidul” naturalist în lumea celei de-a 7-a arte, mult mai în pas cu „moda”, cu cerințele vieții moderne. Capitolul ciné-vérité-ului italian cu Luchino Visconti, Vittorio de Sica, Sofia Loren, Marcello Mastroianni și până la Jean Reno și Jason Statham, în prezent, plus școala de film spaniolă și japoneză, sau sud-coreeană, cea din urmă, răsplătită în fine cu câteva Oscar-uri bine meritate, capitolul acesta, ziceam, este deja istorie în lumea mondială a filmului. Îmi pare rău, nu același lucru s-a întâmplat și în literatură. Frații Goncourt au dezvoltat chiar și o estetică a „urâtului”, perfecționată de maestrul genului Emile Zola. Ecouri am mai găsit în creația rusă, americană, canadiană și argentiniană. Pentru mine era, în concluzie, cea mai bună metodă de a spune lucrurilor pe nume în Secretele lui Juanito , un roman dur și profund, despre sexul LGBT și cei care-l practică, huliți pe față de fanaticii prozelitismului teozofic. Tocmai de aceea am inscripționat coperta cu sigla 18+...Nu intru în detalii. Pot doar să vă spun că este vorba de o trilogie, că acum lucrez ca-n transă la volumul II – Julieta - sper să-l pot finaliza în ianuarie 2023 - cred că va fi mult mai interesant decât Juanito. Sexul preocupă și, s-o recunoaștem deschis, chiar fascinează. Ideea în sine incită și excită, cu atât mai mult că aduce în avanscenă un întreg segment social, pe nedrept marginalizat, ostracizat de puritanii de zi și/sau de duminică, uitând că seara și noaptea, la adăpostul întunericului, se situează cu frenezie, la antipozi. Una spun și susțin teatral ziua și noaptea, ce să mai vorbim? Dincolo de rut, e vorba de oameni, nu de animale! Frumusețea fizică se interferează armonios cu cea sufletească, generând o implicare constantă și extrem de fructuoasă în viața Cetății. Pudibondele și pudibonzii, în special cei din lumea mea, a intelectualilor, a celor trecuți de 60 de ani – surprinzător de mulți! - au creat o atmosferă distructivă la adresa trilogiei. De ce? S-au oprit doar la primul strat al narațiunii, cel sexual. Nu au vrut, sau nu au știut să vadă al doilea și chiar al treilea strat, unde se decelează clar, omenia, „iubirea de aproapele, ajuns în nevoie, la limita suferinței”. Acești oameni își oferă tot sprijinul și toată competența profesională, în calitate de doctori, de cadre medicale, de pompieri, polițiști, militari care și-au dat viața să-i scape pe ceilalți colegi din pluton, din ploaia de gloanțe, în Afganistan, Siria, Orientul Mijlociu fără să se gândească nicio clipă la bani, sau la vreo medalie, în semn de răsplată. Am curajul să-ți propun: poate că și aici s-ar cuveni o masă rotundă, o discuție sinceră pe temă, de la cei trecuți de 18 ani și până la „n” ani, mă raportez la persoane „destupate” la minte, firește, din care, în special tinerii, ar avea foarte multe de învățat...
5. Romanul „Vampirul” ... Cum a început povestea acestui roman, cum i-ați dat o formă și care au fost reacțiile oamenilor?
Într-o cu totul altă secțiune a literaturii se poziționează cel de-al doilea roman scris de mine – Vampirul. Este o legendă de la Castelul din Arcalia, foarte frumoasă pe care am auzit-o din gura lui Árpi baci. Eroul principal e nimeni altul decât vicontele Sandor nepot al principelui Gabriel Bethlen. Va ajunge vampir dar e mult superior lui Dracula. Vicontele devine principalul justițiar al lui Dumnezeu, mâna Lui dreaptă. La ordinul Lui, îi ia pe toți cei care nu mai merită să facă umbră pământului. În fine, nu vreau să vă răpesc plăcerea de a citi cartea. Eu zic că am reușit să conturez o tramă atractivă, incitantă, dar foarte decentă. Pe de-o parte am ostoit setea de dreptate a oamenilor simpli, obișnuiți, așa ca noi, pe de alta i-am dat un conținut și o haină, rezonabile din oricare perspectivă, ai aborda-o. Se poate citi fără probleme, de la vlădică, la opincă. Nu-i niciun pasaj fără perdea, este o carte „cuminte”. Poate fi lecturată de toată lumea „bună” - de la maica stareță de la mănăstirea ursulinelor, la Papa, sau Patriarhul, Preafericitul Daniel. Vampirul este pentru mine, pentru mii de oameni, vioara întîi din grupul de Avengers/Răzbunătorii, lui Dumnezeu. Cineva trebuie să mai facă și dreptate, nu? Vedeți că justiția noastră terriană e prea palidă, prea debilă și fragilă ca să facă cum trebuie dreptate...Și astăzi îi mulțumesc regretatei Doamne a literaturii adevărate, Ioana M. Petrescu. La seminariile dumneaei am deschis pentru prima dată ușa ce te „scobora” pe o scară tainică în inima prozei fantastice. Aproape un semestru am analizat nuvela „La Țigănci” a reputatului literat și om de aleasă cultură – Mircea Eliade. La nici 23 de ani am făcut cunoștință, grație Doamnei Ioana eM, (em, Ema, cum o alintam noi) cu filonul acesta inepuizabil al fantasticului. Extraordinare valențe constructive și de referințe ulterioare...Așa am devenit fan al Fantasticului. Iată, aceasta este a 2-a direcție de evoluție a scriiturii mele – proza fantastică. Mă revendic chiar „eliadist”, de la maestrul Eliade. Firește că și Vampirul permite varii continuări. Le am în schiță, dar asta e altă „mâncare de...pește” și cred că nici locul și nici timpul, nu ne permit o dezvoltare mai amplă a temei. Vom mai vedea. Cât despre reacțiile cititorilor, ce să-ți spun? Diverse, variate. Satisfăcută așteptarea, sau nu, de loc. De la ⴕViki /Victor Făgăraș/ la vale, am avut și am foarte mulți preoți, buni amici, aș zice, de-o viață. Cinci dintre ei au citit-o cu „creionul în mână” și mi-au spus că-și vor extrage pasaje ce li s-au părut foarte interesante, pentru predici, pentru alte speech-uri ocazionale. Alții m-au întrebat când se face filmul după un scenariu extras din carte. Prietenii din Franța o vor pe limba lor. Nimic mai complicat, din păcate. Eu nu pot să o traduc că aș fi tentat, la tot pasul să corectez câte ceva. Vampirul este o operă încheiată și trebuie lăsată așa. Nu găsesc traducător, traducători – există interes pentru roman și în Spania. Nu știu, vom vedea... Au fost și cititori, de exemplu, fratele meu de la Galați, cărora Vampirul li s-a părut „mult prea cuminte” (!). Filmul, filmele americane să trăiască...Acolo e foarte mult sânge. Parcă-i „măcelărie”. Ei bine, eu nu pe asta am marșat, ci pe puterea dată de Dumnezeu, lui Sandor, de a corecta erorile omenești și de a asana astfel omenirea.
6. O viață în Bistrița. Cum descrieți relația cu Bistrița, cu Bistrițenii? De ce nu ați părăsit Bistrița?
Nu aveam cum să o fac. Azi, mâine se fac 50 de ani de când am devenit bistrițean. Eu sunt de baștină din Sighișoara, tot un burg al sașilor, doar că un pic mai frumos...Nu, nu te uita așa mirată la mine! E mai mult o glumă. Sighișoara, are la „butonieră” Cetatea, din Evul Mediu – singura așezare fortificată din Transilvania care a fost tot timpul, de fapt este și azi, locuită. Da, dar Bistrița are unul dintre cele mai frumoase parcuri din această și Bistrițenii sunt foarte deschiși la suflet, iar ca prieteni, sunt statornici. Decizia de nu mai pleca de aici am luat-o cu Rodicuța mea, acum vreo 30 de ani. Și nu regret. La Sighișoara, pe linie directă, nu mai am pe nimeni. La fel și la Cluj-Napoca, orașul studenției mele...Eu zic că este bine aici la poalele Heniului. Aici vreau să-mi trăiesc ultimii ani din viață. Aici e locul potrivit să-mi scriu cărțile și asta am să fac.
7. Un gând pentru Bistrițeni, mai sunt câteva zile și vom păși în 2023...
Să fie sănătoși! Să creadă în Dumnezeu/sau în Ființa Supremă – Allah, Buddha, Shiva, ș.a.m.d./Nu vă luați după gura lumii: Nu există „atei”! Sunt doar „nevăzători”! Într-o bună dimineață vor deveni „văzători”, vor vedea ei...! Nu judecați pe nimeni! Doar EL știe să o facă și o face bine! Nu urâți, nu /vă/ dușmăniți, nu invidiați! Fiecare secundă irosită astfel înseamnă o zi pierdută din viața voastră! În schimb, IUBIȚI! IUBIȚI-VĂ!
Putin-Putineluꞌ e așteptat să se liniștească și să mai gate cu războiul său cumplit. Sunt un optimist incurabil și sper din suflet să avem parte de un 2023 mai sănătos, mai bun și mai...„iubitos”. Doamne ajută!
Vă mulțumesc domnule Mircea I. Bătrânu și sper să ne mai revedem și la anul, dacă se poate.
Cu multă plăcere și bucurie. Sănătoși să fim. Și eu vă mulțumesc că v-ați pierdut timpul cu un bătrân ca mine...O să vă dau și niște poze. Doamne ajută!
Gabriela Speriuș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu