VAMPIRUL - Proză Fantastică - /extrase/

 Dragii mei cititori și chiar fani,

Vă mulțumesc.

Vă mulțumesc din suflet. M-ați lăsat PAF! Peste 11.700 de vizualizări la Proza Fantastică este dincolo de orice așteptare.

O faceți geloasă până și pe JULIETA...Am să o rog să mai aștepte vreo câteva luni, ca să pot termina acest volum atât de drag vouă...cu frumosul, răzbunătorul, ce spun? , Justițiarul vampir Sandor...Deși bolnav, răcit, obosit, cu decese după mine, totuși nu am abandonat munca la volumul de Proza Fantastică. Am lucrat puțin și la propunerea de copertă...Vi-o redau mai jos. Cum vă place?

Bonus este un ultim extras din text, ca să vă incit, dar și ca să vă răsplătesc caldul atașament.

Merci din suflet.

*** 

-„ Am venit cu domnii marchizi și viconți și însoțitoarele noastre. Te rog, de data aceasta să verifici cu atenție caii, închiriați de la voi, să-ți iei o sabie, geanta cu instrumente și alifii și să vii și tu cu noi. Mergem să vânăm un urs bătrân care atacă negustorii pe drumul prin pădure și turmele de oi, din vale.

- Da, Excelență. Îndată.

Mama Stana nu se putu abține.

- Du-te, du-te, dar nu te băga, cum te știu de iute, pe ursul ăla nebun. Tu nu te pricepi! Lasă-i pe senioriile lor că au fost la multe vânători și știu cum să se lupte cu fiara...

- Tinuț – strigă temătoare și Maria – nu cumva să pățești ceva că te omor în bătaie! Mă auzi, mă armăsarule?!

Leontin iar se înroși tot și se fâstâci spre hazul musafirilor.

- Da, da. Așa am să fac. Lăsați-mă!

Fugi să-și ia cele trebuincioase și puse, pentru prima dată șaua pe Roib al lui. Îi șopti cu emoție, la ureche:

- Hai, fii cuminte! Măcar tu, ajută-mă, să ies din încurcătură că uite ce știu să-mi facă femeile astea! Se plânse el cu obidă și rușine.

Roib, copil de treabă, necheză scurt, adică: „stai liniștit, te poți baza pe mine!” Și chiar așa se și întâmplă. Îl acceptă pe Tinuț în șa, de parcă se plimbaseră împreună de când lumea. Încă făcea și el ca Vitez, noul lui prieten. Dădea din copita din dreapta de mama focului, gata de plecare.

- Diii mă! – strigă puternic contele Viktor.

Alaiul se porni ca vijelia spre pădurea de lângă apa Mureșului. Nu greșise când îl lăudase lui Ion, de acum tatăl lui adoptiv, pe Roib. Se scuturase ca și calul lui Făt-Frumos de răpciuga mizeriei în care-l crescuse ticălosul de țigan. Se înălțase și se arăta a deveni un armăsar pe cinste gata de goană și plin de curaj. Lui Leontin mândria i se urcase în pod. Parcă zbura, imediat în urma lui Vitez care-l îndemna pe Roib, nechezând scurt și poruncitor, să nu se lase. Se întâlniră cu mai mulți ciobani amărâți care le-au arătat oile sparte de urs și câinii răniți, ba la labe, ba la bot. Tinuț le promisese pe loc că la înapoiere o să încerce să-i trateze bietele patrupede. La o stână fără câini lupul și ursul își fac de cap și omoară mioarele una după alta, de într-o săptămână nu mai rămâne mai nimic dintr-o turmă. Leontin cunoștea prea bine situația, doar tatăl lui oier fusese o viață întreagă.

Urcând dealul, prin pădure se întâlniră și cu un grup de negustori. Din atelaje fuseseră uciși mai mulți cai, iar un străjer, ce făcuse armata în cătane la husari, era rău rănit la brațul stâng. Îi explică contelui cum sta treaba.

- Excelența voastră, nu-i ca un urs, urs! Ăsta a venit și a mers mai mult timp în două picioare. Și strânge cu o brâncă, în timp ce cu cealaltă te sfâșie încet de parcă îți aplică vreo tortură, sau mai știu eu ce...Doare de mori! Dar nu vrea să te omoare. Bagă frica în toți și în toate. Urșii se feresc și fug de oameni, mai ales când sunt mulți la un loc. Nenorocitul ăsta, nu. M-a văzut că am sabie și a văzut că știu să înțep. Anume a venit la mine, urlând de moarte. De nu m-ar fi apucat și cu brânca stângă să mă țină, îi băgam sabia în gât și gata era de el...Nu. Parcă știa...Nu-i normal. Domnule conte, eu cred că-i o ursoaică stearpă. Nu știu dacă atât de bătrână, dar ticăloasă, da. Cât încape. Era prea multă șmecherie în atacul ei. A rupt caii, m-a rănit pe mine și la negustori nu a mai sărit, de parcă ar fi știut că nu are cu cine se lupta...A zăpăcit toată caravana de căruțe și a dispărut prin partea cealaltă, în desiș, la fel de repede, precum venise.

Contele Viktor, căzu ușor pe gânduri. Tânărul marchiz Jenő de Sătmar, inspirat, venise cu omul lui, cu doi șoimi dresați pe care-i iubea ca ochii din cap. Bătrânul ce-i îngrijea, știa meserie. Luă din cămașa sfâșiată a soldatului o bucată de pânză îmbibată cu sângele victimei dar mai ales cu mirosul foarte pătrunzător al ursului care-i atacase. Le atinse cu grijă ciocurile, șoptindu-le vorbe miraculoase, numai de el știute. Pe urmă, la ordinul contelui Viktor le dădu drumul șoimilor. Păsările acestea de pradă sunt foc de inteligente. După ce știu ce vrei de la ele, mai ales când vânează în tandem, rezultatul nu se lasă așteptat. S-au înălțat triumfător deasupra celor mai înalte coroane ale copacilor și s-au învârtit în cercuri concentrice, fără să se suprapună. Acolo unde a făcut traseul una, cealaltă nu mai intervenea. Astfel în nici o jumătate de oră au început a țipa atât de tare că toate păsările din pădure au amuțit de groază. S-au așezat pe crengile unui brad înalt, la vreo trei sute de metri mai sus și strigau pur și simplu chemându-și stăpânii la luptă.

Jenö, participase la mai multe bătălii în Turingia și Piemont, iar de mic copil îl însoțise pe Prințul Alfred la nenumărate vânători. Nu-i era frică de nimeni și de nimic. Își înțepă cu pintenii bidiviul  să o ia mai repede din loc spre dâmbul unde se oprise ursul.

- Jenő, stai, așteaptă! Nu te grăbi. Dacă ești singur, te poate omorî! Ai auzit ce a povestit omul...

Nu avu cu cine să mai stea de vorbă. Tinerețea e tinerețe. Sângele fierbe în venele celui în cauză și-i încețoșează mintea, ca la taur, în timpul coridei. Degeaba striga contele, Jenő era deja departe.

Viktor se enervă, înjurând în barbă că-l luase cu el pe copilul ăsta de Jenö, necopt la minte.

- Haideți mai repede să nu-l omoare pe marchiz!

Toată lumea a grăbit speriată pasul. Era totuși greu. Panta abruptă și plină de lăstăriș aproape că omora caii. Vicontesele își prinseseră rochiile lungi în scaieți. Se zgâriaseră pe mâini. Necaz mare. Ele fură primele care abandonară urmărirea și se opriseră să fie oblojite de însoțitorii lor. Doi viconți, nu chiar tineri, dar oameni de ispravă, rămăseseră alături de Leontin care încerca să țină urma contelui. Se gândea că în caz de accident să ajungă la timp, să poată da o mână de ajutor. Nu-și punea defel problema că ar fi putut la rândul lui să-și piardă viața...

⸨ Noi nu ne mințim. E aiurea. Eu, autorul, sunt acel invizibil observator astral – adică știu tot, văd tot, simt tot, dar nu pot și nici nu am voie să intervin. Tu, cititorule, dincolo de bariera timpului când se întâmplă acțiunea, cunoști aproape la fel de multe ca și mine, pentru că nu ți-am ascuns nimic...Rămâne însă același rol perfid. Nu putem niciunul să „păpușăm” pe nimeni. În curgerea Mureșului, mai apoi a Tisei și a Dunării, în pofida la toate inundațiile cunoscute, nu am putut muta, măcar pe pergamentul destinului, cursul apei, salvând de la înec sute de oameni nevinovați. Știm așadar că Viktor Kemény nu-i nimeni altul decât vicontele, pardon, contele Sandor Bethlen, între timp tatăl său și fratele cel mare deveniseră inapți mental și legal se ocupa de destinul familiei mama sa, sărmana, încă în viață dar tare chinuită de tot ce se întâmplase. Sandor rămăsese tot frumos. Nu mai avea cârlionții rebeli de atunci. Se maturizase. Părul îl purta scurt. Fața sa deschisă, angelică îi rămăsese și avea să o poarte până la capăt...Cât voia cel de Sus. Energia, elanul, dăruirea în tot ce făcea, nu numai că rămăseseră, dar parcă deveniseră mai pregnante datorită eficienței. Pe unde trecea se cunoștea imediat. Păstrase armura, armurăria, spadele, săbiile, halebarda, sulița, pumnalele de Toledo și Parma și bineînțeles pe Vitez, dragul lui armăsar. Își schimbase numele. De fapt cumpărase cu tot cu moșii comitatul Kemény din Munții Zarandului, unde și apăruse la exact un an după „moartea” sa tragică de la Arcalia...Așa hotărâse El și era mult mai bine...Lumea trebuia să uite, să-l uite. În schimb rugina nu avea cum să-l cuprindă deoarece El îi găsea tot timpul de lucru. Dar hai să vedem mai bine cum iese micul Tinuț din această aventură pe care nici nu știa cum să o ia...⸩

Mai avea foarte puțin de mers până la bradul unde țipau șoimii. Roib nu mai reușea să-l ducă.

- Stai, fii cuminte! Îi spuse Tinuț. S-a dat jos rapid din șa și a luat-o înainte.

- Hai, haide după mine, mă auzi! Hai mai repede să nu pățească Vitez și ceilalți ceva...

Nu trebuia să-l țină de hățuri. Roib știa ce are de făcut. Era obosit mort dar nu se lăsa. Leontin mai avea două pâlcuri mai mici cu lăstăriș în față, când din luminișul respectiv răsună un urlet de durere și de groază...Simți cum părul i se face măciucă. Era curajos. Nici gând să se oprească. Își impusese să ajungă repede, repede, să nu moară nimenea...Viconții se pierduseră și ei pe drum. Într-adevăr urcușul, foarte abrupt, era aproape de netrecut.

- Excelență! Domnule conte Viktor! Domnule marchiz! Domnule Jenö! Striga cât putea de tare Tinuț.

Din față se auzeau doar gemete amarnice, nechezatul nervos al „fulgerului” de Vitez și urlete de fiară rănită...Se grăbi, forță spinii lăstărișului și ajunse brusc într-un mic luminiș.

Groaznică imagine!

Tânărul marchiz zăcea inconștient, gemând, într-o baltă de sânge pe jos. Bidiviul său, lovit ușor în piept stătea cu fața înspre pădure, pentru a-și apăra stăpânul, dând din copitele din față, iar alături era Vitez cu același scop, dând din picioarele dinapoi mai lungi și mai puternice, înspre pădure unde se puteau zări doi urși, doi! nu unul!

Leontin fără teamă se duse drept la marchiz, să-l ajute. Luă o fașă uscată și curată din geanta ce o purta cu el. Începu să-l șteargă pe rănit de sânge, spunându-i tot timpul să stea liniștit că sigur îl va salva. Fața, capul nu-i fuseseră atinse. Pieptul în schimb, în partea dreaptă fusese rău sfârtecat cu ghearele. Îl curăță deocamdată cum putu. Opri sângerarea și-l înveli în fașe curate, dându-i să bea un decoct de mac de grădină. Bolnavul se liniști și dădea semne că va putea chiar adormi. Ce bucurie! Se gândi bietul Tinuț.

De unde?

Ursul cel mare, sau ursoaica dacă s-ar fi luat după ceea ce povestise străjerul, se ridicase în două picioare, răcnind de ducă și dădea semne că se va prăvăli peste amândoi, peste el și bolnav, la un loc, atât era de mare. Îngheță pur și simplu de spaimă și-și aștepta moartea. Chiar și în fracțiunea aceea de secundă nu se putea gândi la el, ci la Maria, iubirea vieții sale și la tânărul marchiz, Jenö... „Ce păcat ar fi să moară! Oare domnul conte Viktor a scăpat, săracul?!” – își auzi cu claritate în minte gândurile, huruind ca roțile pendulei celei mari din salonul Mamei Stana. Închise ochii, adică trase obloanele și mai gândi doar: „Doamne iartă-mă!” așteptând să-l sfâșie fiara.

Dar nu.

Dumnezeu nu voia să o lase pe ursoaică să-și facă de cap.

Din pământ, crescu lângă ea o arătare de două ori mai mare. Un urs al tuturor urșilor. A fost suficient un singur răcnet de furie și toată pădurea a amuțit...Nimeni, niciodată nu mai auzise așa ceva. Ursul cel mare de până atunci, părea un animal de grădiniță, după cât de înalt și puternic era acest al doilea urs, un duh al munților și pădurilor din partea asta de lume. O ridică pe ursoaică ca pe un fulg și o izbi de trunchiul gros al unui stejar bătrân din apropiere...O rupse pe loc în două și o lăsă moartă la pământ, luându-se imediat după ursoaica mai mică, cea pusă pe fugă de spaimă. O prinse de un piciorel și o învârti pe deasupra capului de vreo două ori apoi o lansă sus, în vârful bradului, pe o creangă mai groasă, strigându-le șoimilor:

- Să-i mâncați ochii! Inima! Să nu mai avem treabă cu ea niciodată...

Șoimii nu au stat mult pe gânduri și au executat-o așa cum era, muribundă. Fără milă, în cele mai groaznice chinuri așa cum făcuse și ea cu sutele ei de victime. După ce i-au scos inima, sfârtecând-o și împărțind-o frățește, corpul animalului s-a stins într-un fum. La picioarele bradului a prins contur o stafie, cea a Anei Darvulia din Casa de Borgia, se povestește, autoarea celei mai cumplite unelte de tortură din Evul Mediu  - „Fecioara de Fier” – cutie metalică, la interior prevăzută cu piroane de diverse dimensiuni. Fecioarele erau închise acolo și pe măsură ce capacul era apăsat de gealați, în chinuri cumplite, bietele fete mureau, pierzând tot sângele în care apoi, se îmbăia contesa Elisabeta Báthory, sau Erzsébet. Erzsy Báthory pentru prietene. Scopul? Dispariția ridurilor și, gând nemărturisit, obținerea în timp a „tinereții veșnice”! Ticăloasele!!!

S-a întors la trupul rupt în două al ursoaicei...

- Ah, tu trebuie să fii Erzsy Báthory? Nu-i așa?! Cea mai aprigă criminală devenită duh rău, acum, să vedem, ăăă! ... 175 de ani. Așa-i, otreapă ordinară? Așa este?! Ah, nu vrei să vorbești?! Băieți, ia veniți aici mai jos – i-a strigat pe șoimi – aveți încă doi ochi și o inimă!

„Băieții” – șoimii – păsări deștepte s-au executat pe loc. Nu mai prea avea haz, că ticăloasa murise între timp. Oricum, de îndată ce inima a fost și ea sfârtecată, trupul s-a prefăcut în fum și lângă ei a răsărit duhul cumplitei contese...

- Mă voi răzbuna, mă voi răzbuna! Amenința ea, din...vitrina istoriei.

- Haida, hai! Mă lași, mă lași în pace! Tâmpito! Și eu sunt tot duh, așa că nu fă pe nebuna că iau o plasă cu ochiuri mici de prins pește și te „pieptăn” cu ea de nu te mai aduni în următorii 200 de ani!  Ai înțeles, criminală ordinară! Dă-mi laba ta dreaptă, trofeu pentru bietul Jenő. Uite ce i-ai făcut. Nu ți-e rușine? Contesa dădu să dispară, dar brațul lung al lui Sandor o ajunse și o strânse ca lumea de gât.

- Lasă-mă ticălos de slugă al Lui! Lasă-mă! Lasă! Striga tot mai tare ca o soprană.

În cele din urmă, de dincolo fu aruncată „laba de urs” cerută și fereastra temporală se închise. Fix la timp.

Din tufiș năvăliră viconții cu săbiile scoase./va urma/

MIRCEA I. BĂTRÂNU

P.S.

Mai am o variantă de copertă în studiu...