S-a stins, pe 22 sau pe 23
noiembrie. Nu e clar deocamdată. Dar, ce importanță mai are ?! EA nu mai
este...Doamne ce pustiu !
E cutremurător. Nu poți găsi
cuvinte ca să exprimi tot ceea ce a însemnat Ea pentru noi, de fapt pentru
atâtea generații de oameni pe care i-a făcut să râdă, să se simtă bine,
să-și regăsească optimismul și tonusul de viață.
Ce pierdere! Ce gol cumplit
resimt în suflet…
Am cunoscut-o la Bistrița,
firește, alături de marele maestru Arșinel prin anii 80, când conduceam
destinele unui stabiliment cultural pentru tineri. La unul din spectacolele
lor. Tatăl meu, încă trăia, urma să fie operat de cataractă la ochiul stâng. Pe
vremea aceea operația comporta o mare doză de risc și eram extrem de îngrijorat
și amărât. De la intrare și până la cabine se auzea numai gura Stelei,
completată monosilabic de Arșinel – „da mamă”, „bine mamă”. Am făcut
deschiderea cu unul-două „cuie” de țuică/ paharele acelea înalte, subțiri, dar
al naibii de înșelătoare fiindcă erau foarte încăpătoare + slană+ceapă și un
călcâi de pâine pe vatră, proaspătă ! Tonul s-a mai muiat. Ne-am cunoscut.
Aflând că-s dascăl de franceză, m-a și luat la refec : „-Parlez-vous
francais ?...” cu tot tacâmul. A văzut repede că nu-s în apele mele și
până la urmă i-am spus ce mare necaz am cu tata, trecut de 70 de ani.
Parcă acuma o aud :
„- Lasă Puiule că, din câte mi-ai
povestit, e clar ! E un om puternic și o să treacă cu bine și peste
operația aceasta ! Uite, tatăl meu a fost 18 ani prizonier la ruși, în
nenorocita aia de Siberie, la minus 50 de grade, la umbră ! Și nu a murit.
Știi de ce ? Iubirea , de noi, de cei dragi l-a ținut în viață și l-a adus
acasă ! Ce crezi că taică-tu nu te, nu vă iubește ?! Hai să fim
serioși ! Ia mai bine de ciugulește o pălincă că toate trec, ai să
vezi !”
Am mai luat vreo două țuici.
Aproape că ne-am turmentat nițel. A urmat spectacolul. De zile mari ! Ce
artistă ! Ce artiști ! Am mai pus la cale și alte spectacole. Ce nu
pot uita. O scumpă, o ființă cu un suflet atât de mare...La telefon mă lua întotdeauna cu : „Bonjour mon
professeur ! Ça va ?!” – râzând cu gura până la urechi.
Nu uita niciodată să mă
întrebe :
„- Tata ce mai face ? Cum se
simte ? E bine?!”
***
Acum cred că amândoi sunt bine. Și el și EA sunt acolo sus printre aștri. Doamne, odihnește-i în pace!
Mircea Seleușan-Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu