VALERIU ANANIA – Un altfel de Meşter Manole (2)

Volumul său de „MEMORII” este o consemnare liber-consimţită, o autentică autobiografie a tumultoasei sale vieţi. Cât? Cum? şi De ce? Sunt întrebări al căror răspuns, când pe deplin satisfăcător, când eliptic sau telegrafic îl putem descifra în paginile extrem de dense ale „romanului” existenţei lui. Este vizibilă dorinţa autorului de a se destăinui, de a lăsa propria-i mărturie despre evenimentele istorice la care a luat parte, nu odată în dublă calitate: de spectator şi actor/vezi de pildă greva studenţească de la Cluj din 1946/, de a se explica sau justifica.Sunt probabil şi momente trecute sub tăcere, sau prea puţin conturate/ Antim, Aiud, perioada americană/. Explicaţia? Fie omisiunea datorată pur şi simplu uitării (perioada analizată e de peste şase decenii !, unghiul de perspectivă complet diferit: prima parte a „Memoriilor” e scrisă la 50 de ani, cea de-a doua la peste 80 de ani !), fie o anume auto-cenzură ce ne guvernează pe toţi, chiar dacă nu o recunoaştem, în funcţie de caracter şi educaţie. Valeriu Anania a fost un luptător dârz, lucid şi onest.
Răzvan Ionescu avea perfectă dreptate când afirma că scriitorul a ales calea bisericii spre a se putea desăvârşi ca literat, neavând nicio altă sursă de subzistenţă, dar şi-a folosit cu prisosinţă pana şi geniul creator întru apărarea bisericii, a credinţei şi moralei creştine. Nu poate fi aşadar acuzat de laşitate sau de lipsă de sinceritate. Din contră. Pe câţi înalţi prelaţi i-aţi auzit să declare deschis: „Eu nu aveam vocaţie nici mistică şi nici ostăşească”, sau mai târziu, în timpul infernalelor anchete din puşcărie, când nervii îi cedează şi greşeşte prin delaţiune faţă de prieteni şi cunoscuţi: „Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău. Eram, până la un punct, conştient de ceea ce făceam, dar simţeam o plăcere dureroasă de a-mi bicui astfel conştiinţa şi de a săvârşi o nelegiuire împotriva propriei mele naturi”. Descoperă că i se administrase scopolamină, reuşeşte să n-o mai ia şi apoi cuprins de remuşcări va nota: „În ziua următoare am început să-mi amintesc lucid de ceea ce scrisesem mai înainte; mă prindea mirarea, ruşinea, scârba de mine însumi, aveam mustrări de conştiinţă”.

Este adevărat că „reeducarea” de la Aiud nu a mai fost atât de „fioroasă” ca cea de la Piteşti şi Canal. Prostia din adolescenţă cu „frăţia de cruce” şi mai apoi cu „Garda de fier” şi legionarii, stigmat nedrept ce-l va urmări toată viaţa, o va renega în cadrul „lecţiilor de reeducare”, fără nicio rezervă, niciodată însă nu-şi va abjura credinţa în Dumnezeu. Privaţiunile şi mizeriile îndurate în puşcării l-au slăbit fizic, l-au îmbolnăvit, dar l-au întărit psihic şi moral. Ca structură, te surprinde rigoarea, aş zice nemţească, evidentă la tot pasul în toate actele în care s-a implicat ca ierarh. Dumnezeu avea pentru el o valoare axiomatică, de nimeni şi de nimic zdruncinată, continuată firesc printr-o viaţă simplă, supusă moralei creştine, datinilor şi obiceiurilor străbune, în spiritul omeniei. Analiza putea dura mult, dar odată aleasă calea nu se mai abătea de la ea. Charisma, pe deplin justificată, mai ales în ultimii ani de viaţă, îi dădea fermitate şi autoritate. Mulţi au interpretat greşit aceste laturi ale caracterului său, zicând că ar fi vorba de vanitate şi orgoliu nemăsurat. Că s-au înşelat o dovedeşte cel mai bine ceea ce a lăsat în urma sa: o biserică ortodoxă mult mai unită şi mai puternică în nordul Transilvaniei decât la venirea sa. Singurul tărâm unde uita de ordine şi datorie srictă era literatura. Era clipa de libertate când în fine redevenea Omul, creatorul, Valeriu Anania, departe, foarte departe de preamăririle bisericeşti sau lumeşti. S-a bucurat oare de ea ? După câtă trudă şi chin a acumulat în cei 89 de ani, aş spune, cu regret, că NU. E izbitor cât de mult seamănă destinul său cu cel al ziditorului pe care l-a cântat în versuri, Meşterul Manole. În cazul lui însă, sacrificiul a fost unul suprem: cel de sine! Aşa cred că trebuie să-i înţelegem, din respect, una din ultimele aspiraţii: înnobilarea artei literare prin credinţă. „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. 

Mircea I. Bătrânu