sâmbătă, 25 noiembrie 2017

† STELA POPESCU – O Stea... înspre Stele †

S-a stins, pe 22 sau pe 23 noiembrie. Nu e clar deocamdată. Dar, ce importanță mai are ?! EA nu mai este...Doamne ce pustiu !
E cutremurător. Nu poți găsi cuvinte ca să exprimi tot ceea ce a însemnat Ea pentru noi, de fapt pentru atâtea generații de oameni pe care i-a făcut să râdă, să se simtă bine, să-și regăsească optimismul și tonusul de viață.

Ce pierdere! Ce gol cumplit resimt în suflet…


Am cunoscut-o la Bistrița, firește, alături de marele maestru Arșinel prin anii 80, când conduceam destinele unui stabiliment cultural pentru tineri. La unul din spectacolele lor. Tatăl meu, încă trăia, urma să fie operat de cataractă la ochiul stâng. Pe vremea aceea operația comporta o mare doză de risc și eram extrem de îngrijorat și amărât. De la intrare și până la cabine se auzea numai gura Stelei, completată monosilabic de Arșinel – „da mamă”, „bine mamă”. Am făcut deschiderea cu unul-două „cuie” de țuică/ paharele acelea înalte, subțiri, dar al naibii de înșelătoare fiindcă erau foarte încăpătoare + slană+ceapă și un călcâi de pâine pe vatră, proaspătă ! Tonul s-a mai muiat. Ne-am cunoscut. Aflând că-s dascăl de franceză, m-a și luat la refec : „-Parlez-vous francais ?...” cu tot tacâmul. A văzut repede că nu-s în apele mele și până la urmă i-am spus ce mare necaz am cu tata, trecut de 70 de ani.
Parcă acuma o aud :
„- Lasă Puiule că, din câte mi-ai povestit, e clar ! E un om puternic și o să treacă cu bine și peste operația aceasta ! Uite, tatăl meu a fost 18 ani prizonier la ruși, în nenorocita aia de Siberie, la minus 50 de grade, la umbră ! Și nu a murit. Știi de ce ? Iubirea , de noi, de cei dragi l-a ținut în viață și l-a adus acasă ! Ce crezi că taică-tu nu te, nu vă iubește ?! Hai să fim serioși ! Ia mai bine de ciugulește o pălincă că toate trec, ai să vezi !”
Am mai luat vreo două țuici. Aproape că ne-am turmentat nițel. A urmat spectacolul. De zile mari ! Ce artistă ! Ce artiști ! Am mai pus la cale și alte spectacole. Ce nu pot uita. O scumpă, o ființă cu un suflet atât de mare...La telefon  mă lua întotdeauna cu : „Bonjour mon professeur ! Ça va ?!” – râzând cu gura până la urechi.
Nu uita niciodată să mă întrebe :
„- Tata ce mai face ? Cum se simte ? E bine?!”
***
Acum cred că amândoi sunt bine. Și el și EA sunt acolo sus printre aștri. Doamne, odihnește-i în pace!   
Mircea Seleușan-Bătrânu