Poezia
este cea mai clară și palpabilă probă că „la
început a fost cuvântul”. Profunzimea, forța, îndemnul, urletul de durere sau
tandrețea, adierea părului iubitei, toate
metamorfozate de poet în alambicul magic al vocabulelor nu pot fi de nimeni și
de nimic egalate. Poeți și „poeți”. Ziceri, faceri, ferecări, desferecări. În
lumea POEZIEI, cea adevărată, nu ar trebui să existe superlativ relativ și, mai
ales, absolut. În realitate e ca-n muzică. Nu poți vorbi onest de muzică „bună”
sau „rea”. E doar muzică sau nu e defel. Vorbim de POEZIE, nicidecum de stihuri
întâmplătoare ce „din coadă au să sune”. Poezie nu poate face decât
Poetul ! Versificările de ocazie, de tot felul, dau multora impresia că au
ajuns poeți. Aceștia vor și insistă să treacă în percepția publică ca atare.
Din păcate nu sunt urmașii lui Oedip și nici nu realizează acest trist adevăr.
„Eu am scos cinci volume de poezie” – zice unul, altul - „eu zece” ! „ A quoi bon ?”- aș îndrăzni a răspunde. Dacă nu e reverberație,
strigătul creativ de Vezuviu, sau lacrima pirostrită în geana iubitei, totul de
o profundă trăire artistică…nu e Poezie ! De aceea am refuzat culant, de
foarte multe ori, să scriu despre diverse cărțulii de „poezie”. Și o voi face
în continuare. Fără supărare. Mai bine scriu, sau discutăm despre altceva. Am
ținut să fac aceste precizări, de principiu, spre a-i descuraja pe cei ce vor
dori să mă abordeze în acest domeniu, atât de sensibil și de drag mie și
multora dintre noi : Poezia. Să renunțe. E mai bine.
Recentul
florilegiu poetic al lui VICTOR ȘTIR –
Amintiri de libelulă - Editura StudIS, Iași, 2016, este o pildă de Poezie –
modernă, șocantă pe alocuri prin imaginile reliefate, scurt, dens, sec, în
peniță fină și percutantă ca mesaj. Exemplu : ireconciliabila minciună
dintre „doliu”, redus la rugăciune, pentru cel ce nu mai e și „veselia” și
„carnea tânără” ce coexistă cu obiceiul de înmormântare, „spectacol de râs”,
„jucat modest”. Este plăcut și chiar
surprinzător să vezi atâta sensibilitate din partea unui excelent gazetar,
confruntat cu tribulațiile vieții cotidiene. Poetul Victor Știr apare ca un
răspuns-fulgurație la tot ce
platitudinea, suficiența și derizoriul dimprejur îl obligă să suporte. Aș zice
că este o manieră a sa de a se răzbuna. Rețin densitatea și profunzimea unor „definiții”
poetice : „…va rămâne(…) desfătarea
luminii/tivită cu moartea/îmbâtrânită/din liziera prunciei ”(s.n.). E pur si muove…„Pruncie” -, de acolo de
la începuturile, începuturilor este calea luminii, cale firească, inefabilă în
necuprinsul ei de genune dar descifrabilă de către poet în tivul morții ce „va
să vie”. Sensibilitatea fermecătoarea, aidoma frunzei ce nu cade ci se așterne
pe chipul lacului, nu poate să nu-ți trezească și ție uimitoare amintiri…„de
libelulă”. Metafora libelulei e definitorie pentru spațiul poetic conturat de Victor Știr în această culegere.
O viață de o zi este o fulgurație a clipei universale ce nu se poate să nu ne
fi surprins măcar odată și pe noi, desigur, fără expresie poetică, aceasta
rămânând apanajul artistului creator. O secundă de iubire sau un gest al
nașterii or stingerii. Iată câteva exemple : „corpul ei/un penel/ce trasează/epura/razei străbătând/orhidee” ;„tinerețea
are statuie de frunze/ce înverzesc dimineața/și porumbeii hulubăie/a iubire
bătând/din aripi/ritmul împerecherii” ; „pământul digeră/în liniște/și
totul pleacă/secret” ; „țipătul
slab ca de greier/se desface în cărări/arborele bietei tale vieți/neîngrijite(…)
irizări de maci/devorați cândva/în elanul tinereții/timid o vioară/cântă
recviemul/în grăunți mici”. Poeziile volumului se caracterizează, în bună
parte printr-un element structural, reluat aproape obsesiv, ca un
leitmotiv : ochii. Iată câteva din variante : „ochi în care se ascunde lumina” ; „ochi de culori șterse/de
cenuși de flori/umbrite-n uitare” ; „ochii erau pe mine” ; „ochii
limpezi” ; „păun în ochiuri” ; „ochii tăi/strugurii de sâni” ; „ochii
sunt căptușiți/de povești trecătoare” ; „plantând ochi pe fiecare
petală”și „ochii văd doar înăuntru”. Referitor la structură, poetul nu se
arată preocupat de o anume prozodie. Majoritatea poeziilor sunt redactate în
vers alb. Spre amuzament, aș zice, se joacă cu metrica poeziei populare, uneori
cu rimă încrucișată, în ”maial la Năsăud”, o inspirație din viața „de la țară
”, de pe plaiurile someșene.
Victor
Știr impresionează în acest volum prin
multe ipostaze originale ale verbului poetic. Creează atmosferă, schițează
portretul de „stare” al unei situații, al unei întâmplări. Scrie o poezie cu
imagini uneori telegrafic prezentate, alteori reluate într-o manieră de realism
italian. Nimic din ce a scris nu este livresc. „Starea” a fost trăită,
decantată și apoi redată în limbaj poetic. Poeziile nu se pot citi ca lumea dacă nu încerci să retrăiești momentele la
care trimite Poetul. Nu e o lectură de simplă proză și nici de ziar. Dacă te
vei apropia de textul său poetic cu răbdare și înțelegere vei avea bucuria să
începi să înțelegi poetul. Vei trăi descoperirile Libelulei în fulguranta ei
existență atât de efemeră, de o singură zi. Și chiar merită…Dacă îți place
poezia.
Mircea
Seleușan-Bătrânu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu