duminică, 22 mai 2011

VICTORIA FĂTU-NALAŢIU – « Artistul e înhămat la trăsura hazardului »



Tandemul „a picta” - „a scrie” nu este unul la îndemâna oricui. Până şi simpla lor conjugare, în manieră dadaistă, întreprinsă ca spectacol, pare aproape imposibilă. Cu atât mai dificil este să realizezi acest demers, dându-i miez, conferindu-i valoare artistică. Sunt foarte puţini creatori apţi să treacă, cu atâta uşurinţă, de la penel la stilou şi invers, pictura generând literatura, ca mai apoi, o frază, un vers să dea naştere unei pânze. În „laboratorul” unui atare artist, ideea ce va fi pusă în circulaţie, poate îmbrăca, cu aceeaşi eleganţă şi uşurinţă, „haina” culorii ce va anima pânza, sau suportul găsit - nici nu are prea mare importanţă materialul - sau pe cea a cuvântului scris. Surprinde şi încântă osmoza acestei miraculoase conjugări. Am retrasat aici, în câteva fraze, ce anume o face pe Victoria Fătu-Nalaţiu un artist deosebit. Nu cred că este locul şi nici cazul să discutăm despre calitatea creaţiilor sale plastice. 

E evidentă maturitatea acestora, indiferent că vorbim de natură moartă, flori, peisaj, portret, iconostase, icoane, ilustraţii de carte etc. Mi se pare că elementul de noutate adus de artistă se regăseşte în proza, poezia cu iz de extem orient , dar cu profunde conotaţii la adresa prezentului. Este vorba de volumul Somnul călătorilor - Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2010. Nu cartea în sine doresc să o rediscut. A fost prezentată succint, la momentul apariţiei. Sunt câteva mesaje ale Victoriei Fătu-Nalaţiu pe care aş dori să le evidenţiez. Merită. O spune o creatoare de la înălţimea senectuţii - peste puţină vreme va deveni septuagenară, dar parcă are din ce în ce mai multă tinereţe în suflet -  după mai bine de o jumătate de secol dedicată artei şi educaţiei, formării multor generaţii de elevi, unii dintre ei ajunşi la rândul lor artişti consacrați. Primul mesaj se referă la binomul creator - public/societate/, în cotidian: « Frumosul zilelor noastre este „Şocul”- constată autoarea. Acesta creează un nesaţ al imaginilor ce-i înalţă piedestal frumuseţii spontane, care se defineşte mai bine, dar poate aluneca mai uşor spre lipsa de valoare. Mergem cu paşii verbalismului pentru „a drapa nimicul”(...)Ritmul acesta nebun, în care ne ducem viaţa, aduce neînţelegeri grave(...)Nu se mai găseşte limbajul inteligibil despre ce e bun şi ce e rău(...) Umbrela libertăţii a deschis drumul instinctelor primare, setea de violenţă ». E explicată astfel atitudinea artistului contemporan, fie de a se retrage în « somnul călătorului», dacă este onest şi devotat cauzei sale, fie de a renunţa la statutul său de autentic formator de opinie, cedând  banilor şi ispitelor  de moment,  pentru o « glorie » efemeră şi pe final nedemnă. Al doilea mesaj pleacă din sufletul adevăratului artist  şi se referă fireşte, la Mihai Eminescu. Victoria Fătu-Nalaţiu notează : «  Mihai Eminescu ne îndeamnă  să fim liberi (...) dar noi „ne împăunăm cu pene străine”, ţinându-l pe el ascuns în dulapurile minţii noastre şi nu strigăm cu voce tare că Mihai Eminescu ne-a adus mai aproape de frumuseţe, de Dumnezeu ». « Frecventul scurt-circuit între realitate şi reverie », de care vorbește Al. Ştefănescu, referindu-se la textele Victoriei Fătu-Nalaţiu nu este decât o punere în valoare a metaforei prin metaforă. „Somnul” e starea de puritate şi eliberare din marasmul cotidian, absolut necesar pentru decelarea esenţei, antonimul „treziei”, al acceptării robotice a acestei realităţi derizorii, sclavă a dominației banului. Creaţia înseamnă călătorie. Întotdeauna în singurătate. Doar fructul ei adevărat devine până la urmă public, deschizător de drumuri. Când ? Cum ? Cui ? De ce? Răspunsul e în „trăsura hazardului”, la care s-a „înhămat” cel ce şi-a acceptat condiţia de creator. Al treilea mesaj, de fapt, un haibun excepţional / ca formă, proză scurtă de sorginte japoneză din sec. al XVII-lea/, pigmentat cu haiku-uri / cea mai succintă structură poetică şi cea mai veche, a liricii japoneze, bazată pe elipsă, 5-7-5 silabe/ de o rară frumuseţe, se adresează în special artiştilor şi cred că este cel mai important: „Am gânduri flămânde...Mă tulbură şi-n somn (...)Cei flămânzi de necunoscut pot ajunge să deschidă orice uşă (...)Mergi mai departe...acestea sunt „semne”...Dacă te opreşti, „împietreşti”...şi nu mai ai de unde dărui...”  Da, Victoria Fătu-Nalaţiu readuce în prim plan crezul anticilor şi renascentiștilor: A PICTA + A SCRIE , adică A CREÁ trebuie întotdeauna să se încheie cu A DĂRUI...altfel artistul „ împietrește” iar lumea, posteritatea, îl va trece fără milă în...uitare.
   Mircea I. Bătrânu