luni, 5 februarie 2018

VIDEO: La noi, „anormalul e normal”! Picajul e stare de... „bine”

Este un om calm, așezat, pe deplin conștient de greutatea cuvântului, ca axiomă, sentință, ghilotină, dar și ca remediu, sau oblon deschis spre vindecare. „E greu să acceptăm că există o persoană sănătoasă într-un mediu bolnav. La noi societatea suferă un proces de mutație, la granița unei forme de patologie socială..”

Ionel Simionca este psiholog principal – specialist reputat al mentalului, atât individual cât și colectiv, și nu numai în județul Bistrița-Năsăud. 

Nu este doctor, medic psihiatru! Nu prescrie medicamente și nu dă injecții. Este, mai degrabă, „un ghid în labirintul din mintea omului”, își aduce aportul la „limpezirea situației” din capul nostru. Face bine, fără să se vadă.
Pentru a putea schimba ceva, e imperios necesar să recunoaștem și să izolăm cauza. Expresii ca: „stai rău cu hăizașul” (acoperișul – în sens metaforic, firește) = „stai rău cu capul”, „stai rău la etaj”, „ai probleme la balcon” sau „peștele de la cap se împute” sunt evident, extrem de actuale.
În societatea românească de azi totul e cu susul în jos, nonvaloarea a devenit valoare, anormalul – normal, minciuna – adevăr, incultura – cultură, plagiatul – un fapt comun și impostura a ajuns să fie chiar premiată!
Când m-am revăzut a doua oară cu Ionel Simionca, pentru a face acest dialog, din biroul său tocmai ieșea un tânăr ce se apropia de majorat. „Să te integrezi neapărat într-o activitate de voluntariat! Ai mare nevoie să-ți demonstrezi ție de ce ești în stare să faci!” – îi spunea, pe un ton hotărât, psihologul.
Este un om calm, așezat, pe deplin conștient de greutatea cuvântului, ca axiomă, sentință, ghilotină, dar și ca remediu, sau oblon deschis spre vindecare. Ochii sunt, în schimb, foarte dinamici. Caută în permanență cele mai clare noțiuni spre lămurirea corectă a problemei, pentru găsirea celei mai adecvate soluții, aplicate temei în discuție. Nu urmărește epuizarea subiectului ci... vindecarea pacientului.
Și ca scopul întrevederii noastre să fie mai evident, notez, extrăgând din radiografia la zi, conturată de toată presa:
Românii sunt din ce în ce mai predispuşi la suicid. Iar îngrijorător este că rata depăşeşte cu mult media Uniunii Europene, în special în rândul adolescenţilor, cu vârste între 15 şi 19 ani şi al adulţilor cu vârste între 50 şi 54 de ani”; „Oficial, România este pe locul IV în Europa la numărul de cetățeni care trăiesc în afara țării - peste 3,4 milioane de români plecați”; „Efectele emigrării din România: 4 judeţe vor rămâne doar cu jumătate din populaţie!”; „România ar putea rămâne doar cu 12 milioane de oameni în ţară, dacă statul nu ia măsuri rapid!” ș.a.m.d. Cumplit! Te ia cu răcoare pe la spate!
Am stabilit cu Ionel Simionca, pentru sistematizarea discuției, 3 grupuri-țintă:
Primul – Adolescenții mari, elevii din clasele a XI-a și a XII-a, aflați în prag de bacalaureat și Tinerii, fie studenți în anii I și II, fie angajați, la primul lor loc de muncă – sunt în faza aceasta premergătoare unui destin încă neconturat.
Al doilea – Oamenii muncii, „albinele” țării, cei care susțin întreaga societate. Au între 25-55 de ani, au un loc de muncă. Și-au întemeiat o familie. Au experiență profesională și de viață. Sunt mulți dintre ei, debusolați. Unii doresc să emigreze din țară!
Al treilea grup – Politicienii, cei chemați să ne conducă! Aceștia ocupă astăzi funcții importante, de la președinte, prim-ministru, până la președinți de județ și primari de municipii, orașe și comune. Și aici sunt lacune foarte mari. Cred că, discutându-le, le-am putea identifica și, cel puțin semnala, determinând poate, o asanare a lor. Am notat succint opiniile specialistului. Nu am vrut să recurg la sistemul clasic întrebare-răspuns. Ar fi ocupat prea mult spațiu și ar fi plictisit. Redau mai jos, esența discuției avută cu Ionel Simionca.
Toate cele trei subiecte pot fi văzute într-o anumită inter-relaționare, pentru că deciziile politice au impact și asupra oamenilor muncii și asupra adolescenților. Adolescentul și tânărul nu-l putem scoate din context. E un reprezentant tot al aceleiași societăți, aflată în criză. Suntem într-o formă de deviație socială fiindcă noi am escaladat puțin lucrurile și le-am dus în zona unor demonstrații de forță și anume: plecând de la analiza unei stări de bine, aș extrage, prin opoziție, două tulburări majore cu care ne confruntăm actualmente - depresie și tulburări anxioase, sub diferitele lor forme. Ce le generează de fapt? E greu să acceptăm că există o persoană sănătoasă într-un mediu bolnav. La noi societatea suferă un proces de mutație, la granița unei forme de patologie socială, deoarece este în sfera de acțiune a unei tendințe de mercantilizare a noastră. Suntem supuși unei permanente sarcini.
Criteriile noastre de valoare se cuantifică, în principal, în bani și asta ne validează comportamentul. Dacă fuga aceasta după bani devine hotărâtoare, suntem predispuși să escaladăm regulile normale de conviețuire socială. De riscurile unei asemenea atitudini și unor asemenea acțiuni nu sunt feriți subiecții niciunia din cele trei grupuri-țintă: adolescenții, tinerii, cei din câmpul muncii și oamenii politici. Este o formulă în psihologie, anume: „Atitudinea bate Aptitudinea!
Vedem oameni foarte inteligenți, foarte bine pregătiți profesional, bine programați prin formarea lor, dar cu toate acestea ajung în zona atitudinilor disfuncționale, blamabile și dăunătoare sănătății sociale. De exemplu, luarea de mită! E o atitudine asumată, care ne culpabilizează chiar și pe plan european... scopul scuză mijloacele. Se termină totul sau în zona de patologie - depresie, tulburări anxioase, suicid - sau în cea a infracțiunii!
Suntem programați de o dinamică a societății, calată pe ideea că toată lumea trebuie să aibă succes. Strategiile de marketing induse cu perseverență, timp de peste două decenii, stabilesc că numai cel cu bani, cu putere este om de succes! Se forțează la maximum niște resurse, inexistente, din păcate, pentru marea masă. Cei mai mulți nu pot ține pasul și se ajunge la „rateurile” pe care le catalogăm, simplu, ca boală. Ori avem succes și suntem „eroii zilei”, ori insucces și atunci suntem o „victimă” garantată a sistemului. Și violența? Există forme camuflate de ostilitate sau de apucături antisociale. E o formă de violență. Noi încercăm în permanență să forțăm nota sau limitele fiindcă suntem încurajați și împuterniciți la această atitudine, bazându-ne pe ideea falsă că așa se măsoară succesul: forțând și câștigând! Sunt și victime, dar nu contează. Le tratăm ca fiind colaterale, dar nu vedem, când în realitate, numai așa nu sunt!
Dacă mă raportez la ADOLESCENȚI, la TINERI, vedeți la ce sunt ei expuși! La o mulțime de alegeri, de sarcini. Nu întrezăresc succesul, viitorul și sunt foarte tentați să escaladeze regulile, în special cele de conviețuire socială pe care încă nu le-am stabilizat după reperele occidentale. Nu am știut să nu facem o dramă dacă nu ne-am înnoit ținuta, dacă nu ne-am schimbat mașina etc. Adolescentul e expus la extrem de multe alegeri, într-un timp limitat, cu resurse limitate. Asta înseamnă că implicit vor apărea și victime. Și nu vrem să le vedem. Se văd doar strict în sânul familiei: dramele adolescentului în căutarea reperelor lui de valoare, în căutarea unei strategii de a avea puțin succes. Iar succesul, cum remarcam, e extraordinar de mercantilizat”.
Dar în plan personal? Sexual?
Da, succesul ține și de validarea ta de către sexul opus. Iubirea, trăirea sexuală dacă se întâmplă tot printr-o escaladare, forțare, ne aduce iar la limita patologiei pentru că s-ar putea să fie încălcat principiul reciprocității. S-ar putea să ne dorim repede doar plăcerea și atunci ajungem în sfera abuzului. Vorbim de „Psihologie” la nivelul adolescentului, dar disciplina se face într-un singur an de liceu și este predată într-o singură oră pe săptămână. Cum ajunge adolescentul să se cunoască? Literatura este singura formă prin care adolescentul ia contact cu profile umane, cu comportamente, cu regii, puneri în scenă. Se realizează prin scenarii, ilustrate cu secvențe verosimile de viață.
E un fel de putere a exemplului. La adolescenții mai mici se vede cu ochiul liber ce efect au avut, au, personajele din Harry Potter, sau din ciclul cinematografic al scenariilor Marvel. Din păcate e singura modalitate spre a ne calibra roluri publice, sociale și profesionale, ulterioare. Mai apare, chiar și în literatura studiată în liceu, pentru bacalaureat, de pildă, o discriminare între sexe. Să vedeți cum rolul primordial e acordat bărbatului, minimalizându-l pe cel al femeii. Adolescentul trăiește într-o mare derută. Să nu uităm că și deviațiile de comportament sunt contagioase. Mimetismul e în floare! Se consideră că așa cum face X și Y „e bine”. În momentul când vorbim de deviații la granița unor riscuri majore, aproape de patologie, acestea se iau pur și simplu! Ca gripa, iarna! Am văzut că și „ăla și ăla”, ei au succes, domnule!
Am avut atâtea exemple, în ultimii 25 de ani, de oameni care au escaladat regulile și au ajuns în sfera succesului! Pe o nișă legislativă, sau vid legislativ, au ajuns în zona de „valoare”, folosesc termenul de valoare cu ghilimele îngroșate! S-au creat „ismele”, de care am râs cu toții, dar ele au rămas și au produs efecte devastatoare în plan moral: „vanghelisme”, „becalisme”, „ștefanisme”, „mazarisme”, „genunchisme” etc. „De ce să nu-i imit? De ce să nu fac la fel, că uite cât de bine le merge”?!, și-au spus foarte mulți, negândindu-se la pedeapsă, la pușcărie, la privarea de libertate. Și atunci ce valori le-am dat lor, adolescenților, tinerilor? În plus mai apare și diferența dintre generații. Adolescenții de azi au alte nevoi, alte surse de informare, mult mai complexe – nu neapărat, întotdeauna, mai bune – mai actuale: internetul, smartphofoneul, chat-ul. În timp ce școala a rămas, din nefericire, pe loc. Adolescenții au senzația că pierd timpul la școală, că ceea ce învață aici nu le va folosi în viață. Sistemul de învățământ suferă. Da, văzând tipul acesta de căutări care generează drame. În ultimă instanță, atunci când sunt majore, acestea conduc, duc și la violență și se finalizează cu idei suicidare. Nu vreau să recurg la statistică, ca să nu dau idei, dar cifrele sunt îngrijorătoare! Sistemul a rămas în urma cerințelor, în esență, justificate, ale Adolescentului și Tânărului de azi.
La al doilea grup: Oamenii muncii, de la ce pleacă nemulțumirile, disensiunile? În ce constau acestea?
Aici vorbim în principal de familii, de copii și de viitorul lor. Copilul lor va crește într-un mediu în care reperul de valoare e dat de părinți și de resursele pe care le au ei în acea perioadă, dar mediul în care crește e unul intens competitiv. Asta e infuzia de strategie de marketing și de competiție și de consumerism cumva, antrenat, în care copilul, de fapt părinții acestuia, trebuie să vadă dacă au resurse și cum le vor obține. Or, competiția aceasta generează extrem de multe tensiuni. Noi vorbim de stres. Dar stress-ul e până la urmă modul cum te raportezi la o anumită sarcină.
Ori noi, ne pomenim azi cu foarte multe sarcini dinainte, cu care suntem agresați, bombardați, suntem nevoiți să selectăm, iar mintea noastră nu s-a dezvoltat, în ultimii o mie de ani, pe măsura nivelului informatic! Cum vom face față provocării? Când vorbim deja de selecție în mediul acesta, vorbim și de asumarea unor consecințe. Nu întotdeauna le vom accepta cu ușurință. Am ales greșit jobul nepotrivit și am fost dat afară.
Suntem puși într-o mulțime de situații pe care nu suntem pregătiți să le trăim, dar le suportăm, în tensiune. Continuând pe această cale a acestui tip de stress, din punctul de vedere al organismului, al minții noastre, ajungem la somatizare, la anumite boli. Mă gândesc îndeosebi la cele cronice: cancer, diabet, cardiovasculare, vom constata că acestea sunt în raport direct cu stilul nostru de viață, extraordinar de tensionat. Și dacă mergem mai departe, stilul acesta de viață e un produs al unor contaminări de comportament pe care îl împrumutăm, îl antrenăm, îl dezvoltăm făcându-ni-l al nostru. Considerăm că numai așa putem funcționa într-un mediu în care dacă vrei să ai succes, iar acesta se măsoară doar în venituri financiare, uite asta e dinamica în care ne maifestăm.
Noi nu știm să valorizăm altceva. Unii dintr-o generație care, chiar cu resurse puține, și-au dorit și au mers altfel, spre un teatru, o seară de muzică, spre altceva, noi acum nu le mai vedem pe toate acestea. De aceea și mediile culturale suferă, mult. S-au dirijat resurse, extraordinar de multe în strategii de marketing și în strategii de mercantilizare a populației. Aceasta devine dependentă de ce cumpără. Satisfacția ei e în strânsă conexiune cu actul de comerț. Dacă poți cumpăra ești valoros, dacă nu, intri în zona de subestimare din partea celorlalți. Aici e dinamica de tip patologic a societății noastre care încă nu și-a găsit echilibrul”.
Oare aici se regăsește și una din cauzele emigrării masive?
„Din păcate și emigrarea o externalizăm cu foarte multă ușurință, ca o formă în care noi bravăm că suntem români, dar tacit, rămâne în minte că mai bine ne valorizăm în altă parte. Deci, uitați-vă că și naționalismul, antrenat în atâția ani nu e vizibil într-un comportament real, pentru că ei pleacă. Își asumă deoarece consideră că aici nu se pot realiza. Cred că poate aici nu pot să găsească ceea ce caută mulți și au văzut dincolo! Și din păcate noi toți, și uite așa ajungem la a treia categorie, în discuție. Toți acceptăm tacit că ei pleacă... și pierderea este incomensurabilă.
Nu aș vrea să fiu greșit înțeles. Suedezii au făcut o socoteală, ce înseamnă pentru ei o viață, luând în calcul tot ce costă creșterea și dezvoltarea unui copil până la formarea lui ca adult. Au ajuns la concluzia că cheltuielile se ridică de la 700 de mii la 1 milion de Euro! Suedezul își pune foarte serios problema că sursa aceea, chiar dacă e cinic cuantificată, în bani, e importantă. Îmi cer scuze, cu acest exemplu, dar am vrut să fiu cât se poate de expresiv.
E alarmant, în momentul când îți pleacă un om pentru care s-au sacrificat părinți, bunici, plus societatea, ca să ajungă, să spunem, medic și pleacă. Da, pleacă. Noi rămânem cu o pierdere. Un om valoros nu ne mai poate ajuta. Nu-l acuz pe cel în cauză! Ci pe cei chemați să conducă destinele țării. Și așa ajungem și la reprezentanții politici, al treilea grup țintă al discuției noastre. Aceștia nu și-au asumat, în favoarea oamenilor, a societății, niște strategii reale, coerente, ci au făcut doar promisiuni electorale”.
Peștele de la cap se împute!
Este aserțiunea tot mai des auzită în momentul când vine vorba de clasa politică. Nu am cum să nu subscriu și eu. Dacă e s-o privim prin dinamica ultimilor ani, ceea ce însemna un anumit tipar de comportament al reprezentanților politici, vedem că toată mentalitatea lor e în direcția strategiei electorale și de la un punct încolo tot efortul lor e orientat înspre propria lor bunăstare, chiar individuală. Haideți să vedem un pic ce înseamnă „reprezentantul politic”. Într-un anumit mediu în care s-a valorizat mai degrabă strategia electorală pe principiul «cine cu ce impact electoral vine», promovarea nu a venit pe baza competențelor, ci pe alt criteriu.
În politică mi-ar plăcea să revenim la oamenii specializați cu adevărat într-un domeniu și nu la cei predispuși la escaladarea regulilor electorale. Mintea lor e formatată încă mult prea mult spre beneficiul lor personal. Îmi pare rău să o spun, dar oamenii politici după ce au fost formatați printr-un ciclu de partid, constatăm că supraviețuiește doar acela care are o minimă empatie cu publicul și doar o simulare și o disimulare a implicării în campanie și atât, vedem că ajung oameni cu un potențial de tulburare de grandoare în zona de vârf! Omul acesta e privat cu totul de o trăsătură fundamentală, și anume empatia cu cei din jur. El nu mai rezonează la tot ce se spune despre el, nici măcar nu-l mai interesează! Se preocupă doar să-și consolideze poziția fiindcă de acolo are maxim de impact asupra celorlalți! Acesta e adevăratul mobil: să fie deasupra și să se mențină acolo. Nu-l interesează să facă ceva pentru oameni, cu impact social autentic, în beneficiul celor mulți. Din păcate s-a perpetuat tipul ăsta de a reuși în politică”...
Acesta să fie narcisismul liderului, liderilor?
Într-un fel, da. Dar să discreditezi gândirea atâtor oameni e prea de tot. Chiar dacă uneori ies în stradă, chiar dacă scriu pe toate canalele și tu, cumva, să ai un filtru lipsit de empatie cu ei și să nu poți răspunde solicitărilor lor, avem da, avem o problemă de narcisism. Avem o problemă de tulburare în zona grandorii.
Din păcate vedem suficienți reprezentanți care sunt în zona aceea. Nu am ce spune, dar e clar, aceasta-i cazuistica. Tu să insiști că negrul e alb, în loc să te arăți demn de o demisie de onoare, recunoscând că ai greșit, că ai mințit, că nu ai făcut ceea ce trebuia pentru oamenii simpli pe care tu îi reprezinți! Și cine suferă? Păi tot oamenii muncii. Ei trăiesc un conflict social real, fiindcă au girat accederea ta, a partidului tău, a politicienilor tăi, la cârma puterii. Constată, după ce politicianul și-a atins scopul, că nu se realizează decât o mică parte din promisiuni, că situația în țară nu se îmbunătățește. Din contră. «Da am votat și cu unii și cu alții» dar după aceea nu mai avem nicio putere asupra deciziilor lor. Aici se poate vorbi de o altă schismă între clasa politică și masa electorală a votanților. Nu a existat un mecanism de responsabilizare autentică. Da, într-adevăr așteptăm să se responsabilizeze instituțiile statului...
Noi suportăm astăzi niște grave mutații sociale. Le vedem în ultima vreme, chiar dacă, mai mult sau mai puțin spontane. Sunt mișcări reactive ale societății, o formă reală, nu electorală, de opoziție. Nu sunt adeptul lor, dar s-ar putea să fie nevoie de o anume expresivitate, manifestată în modul acesta, ca să se vadă că comportamentul omului politic nu e ceea ce noi am girat prin vot!
Concluziile, sfaturile specialistului IONEL SIMIONCA, psiholog principal, le puteți urmări direct în videoclipul de mai jos. 
Sper ca acest amplu material să fi tras măcar un semnal de alarmă, în special în conștiința celor chemați să ne conducă. Asta dacă vrem cu adevărat să schimbăm în bine destinul societății românești, al copiilor, al urmașilor noștri. Altfel? Cine stinge lumina?
Mircea Seleușan-Bătrânu