vineri, 26 mai 2017

ADDENDA LECTURII – IOANA BRADEA – „O carte doar pentru Dumnezeu” ?!

            Rândurile ce urmează sunt metatextul  la o avanpremieră : cea de-a treia apariție editorială a scriitoarei Ioana Bradea - Înalt este numele tău – Editura Humanitas, București, 2017, a cărei lansare va avea loc în curând.
Ce experiment literar ! Ce subiect ! Ce „partitură” inedită a scriiturii, defel conexată cu ceea ce ne-a oferit până acum autoarea.

Ioana Bradea nu face decât să ne /re/surprindă. Autoarea trăiește într-o permanentă stare de căutări, de refulări  disipate, pe toate cele trei planuri existențiale : fizic, mental și afectiv,  dar ascunse cu grijă privirilor indiscrete. Sunt stadii de experiențe nu o dată șocante – spun asta cunoscându-i modestia și dorința febrilă de pustnic ajuns între oameni ce preferă mai degrabă să se prelingă pe lângă zidurile burgului de-altă-dată decât să se expună rostindu-se, rostindu-și gândul. Nu rezistă însă tentației introspecției, mascate prin ambigenul de persoana a treia, atât în plan narativ cât și al scriiturii. La suprafață rămâne aceeași bonomie și cumințenie peremptorie, arhicunoscută, dezarmantă. Poate ar fi trebuit să zic, să-i zic „dedublare”. Uluirea apare din distanța, de la pământ la lună, dintre canavaua romanului Scotch și această a treia sa carte Înalt este numele tău. Ioana Bradea din primul roman, Băgău, apoi din Scotch nu este nici pe departe aceeași cu cea din cartea – hibrid închinată Tatălui, în varii secvențe, în mișcare, coborât de pe piedestalul arhetipal, dedicată omului de Ev Mediu, unei lumi a transformărilor, pregătindu-se de Renaștere dar înotând în noroiul becisnic al unei societăți sordide ce încă nu-și găsise busola moralității. Se căuta, se invoca cu înfrigurare numele Tatălui pentru a hrăni speranța, parcă la fel de hulpavă ca azi. În aceasta constă de fapt șocul. „Lăudați pe Domnul și dați de știre că înalt este numele lui/s.n./ și cântați în strune pe Domnul, căci El a făcut fapte strălucite precum această cetate împrejmuită de ziduri groase(...)pe care trebuie să le apere și să le îngrijească meșterii cizmari, cojocari și tăbăcari, deocamdată printre cei mai avuți și mai prețuiți în cetate, dar și mai viteji și în stare să apere cele trei porți până la ultima suflare”.
Personajul principal, Margareta Werner – fiica judelui Thomas Werner - este „lebăda neagră ”ce leagă și dezleagă destinul mai multor case, străzi, pasaje, porți, de oamenii începutului de secol XVI din cetatea Bistriței, /Bistritz din frăția celor „7 Cetăți Transilvane”-„Sieben burgen” germane/, secondată sau chiar urmărită de ciudatul personaj machiavelic, de școală luterană și evanghelică, Christian Pomarius Baumgarten – „scribălăul cetății”,„Stadtschreiber-ul” important consilier al „conciliului” cetății, al prim-judelui. De decor, mai apar mama Margaretei, Sebastian, căpitan al gărzii și fiu adoptiv al lui Andreas Beuchel. De ce acest subiect ? Mai întâi, presupun că tematica întunecată a Evului Mediu, cu abur de mister, de crime, de brutalitate și de sex, acesta tratat ca o necesitate fiziologică în sine și descris cât se poate de frust, fără vreo urmă de sfială, apoi, în al doilea rând, subiectul ales, bănuiesc că e și pariul de a vorbi despre ceea ce ne înconjoară astăzi, fără implicare directă, cât se poate de clar și totuși fără consecințe personale, dar în tonuri mult mai vii și mai sugestive decât ar putea-o face printr-o operă literară contemporană, atât de bine se potrivește totul cu ceea ce trăim zilnic, vedem, auzim la Tv sau Radio, citim în presă. Iată,de pildă, un viol în stilul filmului neorealist italian de prin anii 1960-70, ce pare de-a dreptul uluitor în peisajul bistrițean de Ev mediu : „Singură și-a făcut loc, cu nemaipomenită insolență și l-a potrivit pe nevolnicul căpitan între pulpele ei fierbinți și păcătoase, ca pe un știulete a alunecat în sinea lui, ai fi putut să juri, de nenumărate ori izbindu-l în moalele capului cu spurcăciunile ei de femeie închisă într-o mănăstire și întoarsă acasă de câteva săptămâni ca să facă prăpăd printre tinerii cetății(...)Nu mai trebuie decât să-și desfacă în pripă nădragii(...)să-ți ridice fundul în palme și să-și plimbe carnea umedă peste pulpele tale, să se joace acolo un timp nesfârșit, până îl tragi tu  de umeri mai aproape, ca să pătrundă odată înăuntru, căci ne-a ajuns/s.n./ cât am simțit, să te tragă odată ca-ntr-o țeapă și să pricepi că e imposibil să mai scapi acum din chingi – deja este târziu și bine”.
Personajul „de rezistență” este consilierul Baumgarten. El susține dar și prezintă acțiunea. Ba chiar își permite să se  arate și el implicat în aceasta. Dacă clasicul Balzac își ținea personajele „în frâu”, scriitorii ruși le dădeau senzația libertății de acțiune, Ioana Bradea preferă să se juxtapună, trăind împreună cu personajul, exprimând astfel propriile stări și sentimente. Și ce personaj, ce mască mai bună îți trebuie decât „scribălăul cetății” ?! Remarcați implicarea aproape directă în aceste pasaje : „L-a violat cu totul curva dracului, sub privirile tale învolburate, întunecate de noapte, poate neclare sau improbabile(...) Câteva clipe să fi durat poate toată întâmplarea, dacă o fi fost aievea/ trădează : invidie, gelozie – s.n./, căci dacă nu, o asemenea rușine nu poate să apară totuși în istoria cetății, la care muncești cu stăruință și îndârjire de șase ani de zile deja, tot adunând informații și frânturi de povești, punându-le cap la cap și caligrafiindu-le rar pe foi, cu cerneală scumpă(...)Cu siguranță fi-vor toate acestea pomenite și cinstite cum se cuvine peste veacuri, între locuitorii acestei cetăți uitate de rege și sfinți, iar istoria care te va face nemuritor, istoria la care muncești de șase ani deja, fi-va de asemenea povestită tuturor spre slava lui Dumnezeu, care i-a croit după chipul și asemănarea Sa pe cei care locuiesc înăuntrul cetății ”. De remarcat prezentarea la pers. a II-a, sau introducerea la pers. a III-a : „...degetele obosite ale scribălăului din cetate vor mâzgăli repezit, în catastiful pe care îl poartă mereu sub braț, câteva cuvinte și despre fiica lui Urban Seufel din Mettersdorf/ Maria Simbriger, 17 ani/, condamnată tot azi la îngropăciune de vie, după ce a rămas grea, a născut într-un lan de porumb, și-a sugrumat odrasla, dar n-a îngropat-o îndeajuns de adânc, i-au găsit porcii mânuța înghețată și i-au mâncat-o”.
Înalt este numele tău  - e o tramă istorică ? Și da, și nu ! Da, pentru că secvențele de secol XVI sunt verosimile, picante și chiar suculente. Îți oferă o plăcută și surprinzătoare lectură despre orașul tău și te determină pe bună dreptate să transgresezi cu ușurință între trecut și prezent. Te face să te gândești la similitudini și la reacția unor contemporani, cu și prin nimic mai buni decât vajnicii gealați de la 1530. Nu e neapărat istorică deoarece nici documentarea și nici relatarea nu se încadrează în tiparul  strict al „romanului  istoric”. Un element de suspans, de exemplu, îl reliefează detaliile despre Casa lui Andreas Beuchel(1 . Folosindu-se tot de Christian Pomarius Baumgarten și plasându-l în centrul acțiunii, Ioana Bradea constată : „…Ochii tăi nu sclipesc ca ai sărmanului Beuchel pe când își sorbea cafeaua aburindă pe balcon, mândru de casa lui, casa pe care ai visat-o ani de zile, casa la care ai râvnit atât de mult, pierdut în mulțime, și pe care ai cumpărat-o ca pe o sclavă cu 500 de florini, dar care, precum o slugă proastă, nu poate să țină loc iubitei – și te întrebi de ce naiba te simți totuși străin aici sau cum se face că pereții ăștia nenorociți de piatră rece nu-ți dăruiesc nici un strop din puterea lor tocmai ție, care ai construit ditamai istoria cetății din pergamente vechi, testamente și scrisori sau din ce ți-au șoptit slugile plătite cu bani grei și trase de limbă suficient de elegant încât să nu suspecteze nefireasca ta curiozitate...”(...) Așa a vrut Dumnezeu, în mărinimia lui nesfârșită și neînțeleasă, să ai tu banii necesari să răscumperi casa lui Beuchel de la Thomas Werner și să fie de acum a ta, după ce ani de zile ai privit-o din Durchgang râvnind la ea ca la o ibovnică interzisă(...)Duse sunt toate pe apa sâmbetei, de câteva zile casa îți aparține, însuși judele Thomas Werner a semnat actul de proprietate...” Acest fragment, referitor la „Casa Blestemată” are acoperire în documente, edificiul în cauză, cu toate fantomele sale tronează și azi în centrul burgului. Demnă de remarcat este și scriitura Ioanei Bradea. Un efluviu de imagini, de figuri de stil și de turnúri de frază, extrem de bogate și interesante : „...faldurile prăfuite ale rochiei tale ling în șoaptă /s.n./picioarele lui” ; „...toți ceilalți te privesc înfrigurați, înghesuiți unul într-altul și mulțumiți să te înfulece din priviri” /s.n./ Inovații :  Viitorul în loc de condițional : „...și cine își va mai aminti de el atunci când absența /s.n./lui va împlini /s.n./18 ani, când va putea /s.n./să meargă în armată ?”
Înalt este numele tău – e o carte reușită ce merită a fi citită, atât ca lecție despre trecut și prezent cât și ca surpriză vizavi de noul look stilistic și inedit unghi de abordare al tinerei și talentatei scriitoare bistrițene IOANA BRADEA. Cred sincer că ...nu este o carte doar pentru Dumnezeu. Cu siguranță nu pentru Dumnezeul imuabil și glacial din bisericile din „noaptea istoriei”, ci pentru cel ce aprinde făclia speranței din sufletul oamenilor.
                                                                                                           Mircea Seleușan-Bătrânu
________________________________________________

1) Andreas Beuchel prim-judele Bistriței la începutul secolului al XVI-lea. A făcut parte dintre susținătorii lui Ferdinand de Habsburg și nu ai lui Ioan Zapolya.  A ales greșit. Urmașul său, Thomas Werner, dușman pe viață, îl va socoti trădător și va determina  condamnarea sa la moarte. Andreas Beuchel va fi decapitat în Markplatz în iulie 1532, fiindu-i confiscate toate bunurile, inclusiv celebra casă în stil florentin. Casa a trecut prin averile mai multor proprietari, inclusiv Christian Pomarius Baumgarten, începând chiar cu Thomas Werner și cunoscând o efemeră înfrumusețare și înflorire pe timpul lui Johannes Murator/ Ioan Zidarul/. Nici azi, casei nu-i merge mai bine. În 2006 scriam într-un ghid al locurilor : „...Nu poți să nu te gândești la faptul că Andreas Beuchel parcă i-ar fi blestemat pe toți pentru nedreptatea ce i s-a făcut, deoarece – istoria o demonstrează – nimeni, de la el încoace, nu a avut cu adevărat parte de această casă.”