luni, 4 ianuarie 2016

Proză scurtă - Minunea de la Reims

Prin anii ’90, când iarna era încă iarnă, ajunul Căciunului mă prinsese tocmai în Franța, la Reims. Se însera. Noaptea ce se întrețesea, ușor, ușor, cu fulgii de zăpadă, cobora peste piața din fața catedralei luminată feeric, răsunând de cântece, colinde de bucurie - binecunoscutele „Cantiques, chansons de Noël”. Se prevestea cel mai frumos și înălțător moment al anului: Nașterea Mântuitorului nostru Isus Hristos! Veselie, mare veselie. Sufletul meu însă nu era împăcat. Mi se întâmpla pentru prima dată să nu fiu de Crăciun acasă, în România, cu ai mei, cu ai noștri. Îmi lipsea atmosfera. Îmi lipseau toți. „Fie pâinea cât de rea/Tot mai bună este, /când o știi din (și ești de fapt în) țara ta!”. Mă podidea un val de tristețe. Nu vroiam însă să-l las să se vadă pe față și în voce. Nu ar fi dat bine și nici nu ar fi fost frumos. Gazdele noastre, oficialii francezi s-au purtat impecabil. Mi-am spus atunci în gând că acela trebuia să fie ultimul Crăciun petrecut în străini. Așa a fost până acum și așa sper să și rămână.

Catedrala din Reims, în stil gotic, este una dintre cele mai frumoase catedrale din Franța, terminată în secolul al XIV-lea. Este consacrată Fecioarei Maria(1.  
- Mamă, mama când pot să merg la leagăn? - întrebă,  arzând de nerăbdare o bijuterie de fetiță, din apropiere. Ochi mari, de un albastru ireal, păr blond, cârlionțat și o voce puternică de ciocârlie, inconfundabilă.
Era mare vânzoleala. Corurile mixte, de adulți și copii, extrem de numeroase cu acest prilej, intonau „Douce nuit”, „Noapte de vis”, în timp ce „actorii”, anonimi își ocupau locurile pe scena improvizată în dreapta intrării principale. În mărime naturală, cu scenografie, lumini, animale, „ciobani”, „magi”+ personajele principale: Iosif și Maria și un bebeluș în scutece, într-un leagăn vechi, cu talpă rotundă de hopa-mitică.
Se întâmpla, sub privirile noastre uimite, reconstituirea live, cât mai fidel posibil, a nașterii Mântuitorului: LA CRÈCHE VIVANTE: o reprezentare a scenei Nașterii lui Isus Hristos, dar nu cu statui, în decor de muzeu, ci totul pe viu! Și interesant și rar, cu atâția „actori” și figuranți. Imaginați-vă câți spectatori, câtă lume! Clerici, oficialități, ziariști, posturi de radio, televiziuni care transmiteau în direct. Mii de turiști, atrași de speciala sărbătoare, gură-cască etc. O mare de copii, cu părinți, bunici, neamuri. Legenda spune că aceștia au privilegiul, fiind cei mai curați la suflet, să obțină de la Dumnezeu ceea ce-și doresc dacă, imediat după slujbă, ating pruncul sau cel puțin leagănul, rugându-se. Cu atât mai mult acum când nu era vorba de statuete, ci de oameni și un bebeluș în carne și oase!
- Mamă, mama vreau să merg acuma! - strigă Louise, așa o chema pe mica „ciocârlie” - uite câtă lume! câți copii! Nu ajung acolo niciodată! Ce mă fac dacă moare bunica?!
- Lasă dragă că vei ajunge - încerca să o liniștească maică-sa. Ți-am explicat și acasă. Mai întâi cântă corurile, apoi e o scurtă slujbă și o predică a episcopului, nu lungă! Abia pe urmă puteți voi, copiii să mergeți la leagăn. E clar?
- Da. Un „da” stins, târziu și deloc convins din partea micuței. Părinții fetiței erau tineri. Mama, ca de obicei, mai blândă, mai dispusă la concesii. Tatăl, ușor nervos că fusese probabil silit să le însoțească în piață, o strânse parcă puțin mai tare de mână pe micuța Louise. E bine să înțelegeți că nici ceilalți copii nu erau mai cuminți. Hărmălaia era de nedescris. Unii vroiau rachete, alții săbii, fetele păpuși. De dorit toți doreau câte ceva. Ei priveau evenimentul ca pe un bun prilej să-i mai ceară ceva lui Moș Crăciun. Fulgii cădeau senini, frumoși, mari, aș spune chiar maiestuoși, peste piață, oameni, animale, mașini.Își vedeau de treaba lor: puneau de o pace cu întreaga umanitate deoarece urma să se întâmple NAȘTEREA!

- Louise, vino aici! - i-am spus fetiței, după un schimb de priviri complice cu părinții ei. Am urcat-o pe o strapontină, în fața noastră. Fiind mai sus, de acolo vedea și auzea mai bine. Ochii spun întotdeauna totul. Trebuie numai să ai răbdare să-i înțelegi. În primul rând adevărul, acela primar, nefardat, lipsit de conveniență. Exprimă cel mai bine bucuria sau furia, satisfacția sau nemulțumirea. Acum și fetița și mama mă priveau cu recunoștință. Până și tatăl Louisei era mulțumit că scăpase de pisălogeală.
În fața catedralei manifestarea intrase în linie dreaptă. Se derula deja slujba. Amplificarea era foarte bună. Acel Amen repetat, cântat acum de atâtea coruri, răsuna înălțător în noaptea de poveste de iarnă ce se lăsa peste oraș. Timpul părea că zboară. Vag, am auzit și cuvântul de încheiere al episcopului, un om amabil, cult, cu mare experiență de viață care a explicat succint semnificația și importanța sărbătorii. I-am fost prezentat după eveniment și m-a impresionat prin profunzime și simplitate. Toată atenția mi se focalizase pe copii. Înfiorarea lor era în creștere, așteptarea imensă. Louise fremăta. Era ca un atlet în blocstart, înainte de iminenta începere a cursei.
Dintr-o dată se auzi din bazilică o bubuitură puternică, o explozie! Un fum gros și un miros înțepător de cablu electric ars răzbătu prin ambrazurile de deasupra intrărilor, pe unde se scoseseră suporții proiectoarelor de scenă. Apoi întuneric, beznă și o liniște nefirească, de ev mediu. Ce șoc! De pe cealaltă parte a pieței continuau să lumineze, destul de slab, felinarele publice. Păreau niște opaițe amărâte după luminile incandescente ale scenei de adineauri. Vacarm, o oarecare debandadă și mai presus de toate, oftatul general al copiilor! Ei erau cei mai dezamăgiți. Urma să aibă loc momentul lor! Au început să plângă, să strige, să implore. Louise mi se părea de departe cea mai afectată. Striga. Plângea în hohote.
Tot fără veste, a intrat în funcțiune iluminatul de siguranță și amplificarea cotidiană a bisericii. La un microfon s-a anunțat cu chiu cu vai că se fac verificări și că accidentul se va remedia în cel mai scurt timp. Îmi aduc aminte că l-am însoțit pe părintele responsabil și pe un director al primăriei în catedrală. Ce se întâmplase? Cablul electric principal fusese prins sub roțile metalice ale unei macarale ce asigura susținerea unei părți din scenografia de afară. Neglijență plus întâmplare. Nimic altceva. Pe atunci nu se vorbea la tot pasul de terorism. Nici nu era cazul. Lumea era mai bună și mai liniștită ca azi. Cei doi electricieni sosiți la fața locului și-au dat seama rapid cum sta situația. Un asemenea cablu de putere nu putea fi reparat printr-o simplă înădire. Trebuia schimbat. La fel și contactorul principal din tabloul general de curent care se topise pur și simplu. Chestiunile acestea nu se puteau rezolva cât ai bate din palme. Cereau timp. Era vorba de a găsi și reinstala un cablul special de vreo mie de metri...La recomandarea celor de la protecția specială, panoul de curent a fost scos complet de sub tensiune. Toată lumea a fost rugată să părăsească biserica. Ușile au fost încuiate după plecarea echipei de intervenții. S-a vorbit și de grupuri electrogene. În fine, povestea putea dura mai mult de un ceas. Ne-am reîntors la locul nostru. Am explicat celor din jur ce s-a întâmplat. Lumea disciplinată a înțeles. Mai puțin copiii. Nemulțumirea lor era ca o oală sub presiune. Țiuia. S-a distribuit ceai cald și un vin fiert cu scorțișoară, foarte slab alcoolic dar foarte bun și parfumat, cu un fel de madeleines, niște prăjiturele, în forme de semilună sau steluțe de Crăciun.
- Mamă, mama vreau să merg acumaaa! Am stat destul! - striga Louise, mai tare decât toți ceilalți. Vreau să se facă bine Mamie, bunicuța mea dragă! Numai pe ea o am! Ce mă fac eu dacă nu-și mai revine?! - și izbucni și mai aprig în plâns.
Ea nu vroia cadouri, jucării ca ceilalți copii. Bunica ei scumpă ajunsese semiparalizată în urma unui accident vascular, din nefericire cu șanse foarte mici de însănătoșire. Nu se putea mișca. Nu putea vorbi. Săraca stătea în pat și cu ochiul scăpat de năpastă plângea în tacere. Fetița o iubea cum numai copiii știu să o facă. Cu ea crescuse. Cu ea începuse să descopere lumea. Louise știa că dacă ajunge la leagăn, la pruncul sfânt și se roagă, bunica ei se va face bine! Știa și credea! Am încercat și eu să o liniștesc explicându-i că nimeni nu va pleca acasă și că precis va putea să-și îndeplinească dorința. Trebuia doar să mai aibă puțină paciență. I-am arătat că și „actorii”, bebelușul cu mămica lui, părăsiseră între timp scena pentru a se adăposti undeva la căldură. I-am explicat că de îndată ce va reveni curentul totul se va relua și că ea, fiind atât de aproape, va putea fi printre primii copii ce vor atinge leagănul și pruncul. Între timp, oficialii de lângă mine dădeau telefoane peste telefoane. Soluția cea mai eficientă părea a fi aducerea unui grup electrogen de mare putere direct de la Paris. Era posibil să se rezolve dar, oricum, tot dura aproape un ceas în plus, asta după mai bine de trei sferturi de oră de când plecaseră electricienii. Cei mici își pierduseră cumpătul. Plângeau, țipau. Începuseră să alerge prin mulțime.
- Mama, Papa nu mai pot să aștept! Acum trebuie să mă duc! Așa vrea bunica mea!Bunica! Bunicaaa!
- Roagă-te să vină mai repede curentul!- zise, mai mult ca să scape, tatăl fetiței.
Louise își împreună mâinile și le înălță prin marea de fulgi spre cer. Strigă cu lacrimi în ochi, din tot sufletul ei de copil:
- Doamne ajută-mă, ajută-ne!
Și...brusc: curentul reveni. Într-o clipă. Tot așa cum și picase. Proiectoarele, apoi stațiile, înregistrările magnetice, microfoanele...începură să funcționeze. Ca un tren cu locomotivă cu aburi ce se pornește bătrânește, dar sigur din loc, tot așa și manifestarea se reluă hotărât de unde se oprise. Bineînțeles că Louise a fost printre primii la bebeluș și la leagăn. Nu știu ce a spus acolo. La întoarcere a fost foarte calmă, senină și împăcată cu ea și cu toată lumea. Și-a pupat părinții. M-a îmbrățișat și pe mine și a trimis bezele la toți cei din jur. A sunat un telefon. Tatăl fetiței a răspuns și apoi a rămas perplex.
- Dragă, m-a sunat mătușa. Hai să mergem repede acasă. Mama s-a mișcat și a început să vorbească. A cerut supă de găină! A luat-o în brațe pe micuța Louise, și-au cerut scuze și au plecat în trombă.
- Bunica mea, bunica mea e bine! - striga fericită Louise către mine, către noi, din brațele tatălui ei.
Nu vă mai spun ce bucurie și satisfacție pe toți copiii din piață. Da, acum putea veni Moș Crăciun!
La plecare m-am întâlnit și cu părintele responsabil. I-am mulțumit pentru că a urgentat reparația și i-am povestit de clipele de fericire trăite alături de micuța Louise. Acesta însă nu-și putea reveni din uluire:
- Domnule, îmi cer scuze. Nu numai că nu am făcut nimic, dar nu știu cum s-a întâmplat...Cheile au fost tot timpul la mine. Ușile le-am încuiat. Ați fost de față. Ați văzut și dumneavoastră. Și acum...Haideți cu mine!
Omul, parcă teleghidat m-a poftit în catedrală să văd cu ochii mei. Mi-a arătat cu un gest larg. Era evident un alt cablu. Nou, galben. M-a condus la tabloul electric. Contactorul era tot nou și corect cuplat!
- ...Și cheile, cheile erau la mine !!! Am sunat acum câteva minute la intervenție. Nu, nu au fost ei. Mi-au spus că numai mâine s-ar putea să găsească cablu! Și atunci?!
Părintele a ridicat mâinile spre cer. Eu mi-am înălțat cu sfială privirea și am făcut cruce. Mi-am spus, cu recunoștință, în gând, că mare e puterea lui Dumnezeu.
 Credința... Ce Voință, ce Binecuvântare, ce Forță...cât Mister !

***

Dacă Credința noastră  ar crește  cât un Grăunte de Muștar atunci și...Mutatul Muntelui nu ar mai fi decât o simplă  joacă de copii. 
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1) Basoreliefurile, dantelăria în piatră, omniprezentă pe mari suprafețe murale, statuile regilor, ale sfinților, numeroase, atât în exterior cât și în interior sunt elemente de atracție ce aduc mii de turiști să o vadă. Aici s-au încoronat toții regii Franței din Evul mediu timpuriu. Ca și Notre-Dame de Paris sau Notre-Dame de Chartres, fațada se împlinește cu două turnuri gemene, rectangulare, înalte de 81 de metri. Este o bazilică romano-catolică, impozantă, impresionantă - dacă o vezi nu o mai poți uita! - unde se oficiază și astăzi serviciul divin. Piața - adică deschiderea aceea respectuoasă a clădirilor orașului într-un dreptunghi lat, de jur-împrejurul bisericii, tocmai pentru a te lăsa să o descoperi mai bine - este locul tuturor întâmplărilor semnificative de peste an. De la Festivalul Șampaniei (Reims e considerat „capitala” mondială a acestei licori miraculoase, celebrul călugăr Dom Perignon producând aici prima sticlă în 1690 - "Je bois les étoiles!"/„Beau stelele!”/, ar fi exclamat acesta după ce s-a delectat cu prim cupă de șampanie etc.) și până la Sărbătorile de Paști și de Crăciun.   

Mircea I. Bătrânu