miercuri, 7 martie 2012

Proză - De 8 Martie - OCHII TĂI


„ Bătrânul inginer uitase de timp. Scrisese fără oprire, caligrafic, cu migală, după cum îl învăţase exigentul său învăţător, tov. Drăghici, fie iertat. Se lumina de ziuă peste un nou 8 Martie. Acum recitea:
« Iubita mea,
Îţi scriu poate pentru ultima oară.Trebuie să-ţi fac această mărturisire. Clepsidra nu mă lasă să uit că apusul e foarte aproape. Azi ştiu ceea ce altădată ignoram. Eram tânăr, puternic, frumos. Mi se părea că toată lumea e a mea.

Parcă ieri s-a întâmplat. Îţi aduci aminte, doamna inimii mele? Ne-am cunoscut într-o duminică cu soare, în parc, în apropierea foişorului unde fanfara militară cânta. Era muzica cea mai iubită şi cel mai ades ascultată fiindcă nu avea nevoie de cuvinte şi nu punea probleme de cenzură. Textul îl putea pune fiecare în gând, fără nicio teamă.

Se vestea primăvara, un nou început şi o sete nebună de viaţă.
Era 8 Martie.
Toate fetele erau frumoase în grupul vostru de tinere tovarăşe fruntaşe de la raion.
Privirile noastre s-au întâlnit preţ de o secundă. Sângele mi-a dat în clocot şi vintrele a împietrit. Mi-am dat imediat seama că vei fi a mea.Dumnezeu aşa a vrut. Şi aşa avea să rămână pentru totdeauna. Retrăiesc acele clipe, acei ani năvalnici...
Ca orice tânăr, plin de el, eram fascinat numai de trupul tău.
 Îmi ascundeam obrazul la tine pe piept, în umbra dintre cele două piscuri semeţe, apoi îţi căutam mireasma de fân proaspăt cosit, mai jos, în tainica vale a uitării de sine şi a îngemănării întru perenitate. În mare grabă, cuprins de nerăbdare.
Conjugam împreună verbul “a dărui”, la reflexiv. Cu nemăsuratul orgoliu al tânărului viril, nu suportam decât persoana a II-a, cu posesivul de rigoare: Tu mi te dăruiai! Eu ? Mai puţin...
Trebuia să-mi demonstrez mie cât sunt de bărbat, faţă de toţi ceilalţi prieteni.
 Atunci te-am înşelat prima dată cu Ramona. Pe urmă cu Ildiko şi cu Amalia. Câţiva ani mai târziu am făcut-o până şi cu buna ta prietenă, Johanna... Am vrut să fiu Casanova. Ba chiar mai bun ca el!
Câtă prostie şi câtă infatuare!
 Mi-e ruşine...
Au urmat anii grei ai şantierului, fabrica de in, delegaţiile, copiii, problemele cu partidul si securitatea. Le-am trăit împreună...
Zilele trecute ţi-am regăsit o poză din tinereţe. O am şi acum în faţă, pe birou. M-a ajutat să înţeleg.
Ochii, OCHII TĂI spun tot adevărul.
Cât timp am pierdut!
 L-am irosit faţă de tine, faţă de noi.
Atunci îţi adulam trupul. Îl cucerisem ca pe o redută. Mă simţeam stăpân.
Şi totuşi, niciodată - da, niciodată! - nu mi-am cufundat privirea în ochii tăi.
Dacă aş fi făcut-o, aş fi ştiut că ştii şi, poate că destinul nostru ar fi fost altul...
 Ochii tăi, din fotografie, îmi spun că orice corabie, pe oricâte mări ar colinda, se reîntoarce de fiecare dată in portul său, acasă.
Doar acum realizez cât de mult m-ai iubit.Ochii tăi nu mint. Nu m-au mintit nicicând.
OCHII TĂI au fost pe rând: căprui, două picături de Voroneţ, o oază de smarald egeean, stropi de furtună, un capăt de noapte, chihlimbar cu praf de stele.
 Au fost mari sau mici, iertători sau aspri, tandri sau mustrători.
 Au fost întotdeauna iubitori, faţă de mine, mai apoi pentru copii şi cei din jur. Au fost deopotrivă ferestrele şi glasul sufletului tău.
Scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a pus-o în noi, se arată şi se exprimă prin privire. Demiurgul te-a hărăzit cu cei mai frumoşi ochi văzuţi de mine în această lume. De aceea vreau să te rog, acum la final, să mă laşi să-ţi spun şi eu tot adevărul:
AM GREŞIT ! IARTĂ-MĂ !
TE IUBESC!
TE VOI IUBI MEREU! »
 Afară era frig. Începuse să ningă, printre picăturile de ploaie. Bătrânul, uşor gârbovit de greutăţile vieţii, mângâie piatra şi aprinse cu mare greu o candelă roşie. Se aplecă şi o aşeză                  cu grijă pe mormânt. Apoi, uitându-se cu teamă împrejur, să nu-l vadă cineva, strecură cu pioşenie scrisoarea împăturită sub candelă.
Ştefan, prietenul meu, cel care-l dusese cu maşina la cimitir, văzuse de după copaci toată scena. Îl lăsă să se îndepărteze şi pe urmă se duse şi luă scrisoarea ca să nu o distrugă lapoviţa.
După o absenţă de mai mulţi ani – fusese plecat la muncă în Italia – ne-am revăzut cu mare bucurie. Ştefan însemna pentru mine un capitol drag din tinereţea noastră. Ne-am spus multe, vrute şi nevrute, la un pahar de vorbă. La despărţire mi-a dat, uşor stânjenit, cu o vagă explicaţie, scrisoarea.
- Uite, cred că-ţi aparţine.
Nu vă ascund ce emoţie puternică m-a cuprins, citind-o.
El şi Ea trăiseră de fapt peste o jumătate de secol împreună.
Ea s-a stins prima.
El i-a scris această ultimă confesiune, pustiit de remuşcare, de dor şi de singurătate. În acelaşi an a urmat-o tăcut în nefiinţă. 
Astăzi se odihnesc amândoi, în locul lor de veci, la cimitirul din deal. Nici moartea nu a putut să-i despartă.
Bătrânul inginer era tatăl meu şi iubita sa, nimeni alta decât mama mea.

                                                                        *
                                                            *                      *
I-am arătat acest text bunului meu prieten, Mache – pictorul Macedon Retegan. După vreo câteva zile, fără să spună nimic, mi-a pus pe masă compoziţia alăturată, în cărbune şi peniţă...Da, sunt OCHII EI. Îmi aduc bine aminte.
Am hotărât să fac publică toată întâmplarea spre folosul mai tinerilor mei “confraţi”. E o lecţie de viaţă. Cei ce vor, au ce învăţa...
Cred că nepieritorul Dante Aligheri avea dreptate, rostind :
« Te iubesc şi te voi iubi toată viaţa, iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, atunci te voi iubi pentru totdeauna ».


Pictorul  MACEDON RETEGAN

 Bistrita, început de martie 2012
( din volumul în pregătire FELIA MEA DE SOCIALISM – scurte proze)
                                                                                                                                Mircea I. Bătrânu