luni, 14 noiembrie 2011

TATIANA NICULESCU BRAN – Taina Patriarhului

    A fost crimă sau moarte naturală?
    Şi-a dorit cu adevărat un anume succesor?
    Dacă da, este acela, ştiut sau intuit de noi, cei de aici din bătrâna Transilvanie, cel ce l-a urmat la scurt timp în viaţa de apoi, nefiind dorit nici de „puternicii” vremii, nici de mulţi clerici şi nici de ocultele şi labirinticele servicii secrete?
    Întâistătătorul de atunci, ce, cât şi cum a greşit? A fost totuşi om. Lui nu i se pot acorda circumstanţe atenuante? Un roi de întrebări şi mult mai multe posibile răspunsuri...
    Un act de curaj dar şi de mare responsabilitate să aduci acum, în prim plan, Biserica. Nu într-o lumină tocmai favorabilă. La patru ani de la moartea lui Teoctist, tânăra scriitoare repune în discuţie finalul dramatic al unui capitol dureros din tumultuoasa noastră istorie recentă. 
    Este vorba de excelentul roman al TATIANEI NICULESCU BRAN - Nopţile Patriarhului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011. Era mai nimerit să-l intituleze Ultimele nopţi ale Patriarhului deoarece atunci, în torida vară a lui 2007, pur şi simplu timpul s-a comprimat brusc pentru el, nelăsându-i nicio altă alternativă.
    A fost pronia divină sau „lucrarea” celui de nenumit, săvârşită de acei slujbaşi, nu puţini la număr,  cumpăraţi cu „30 de arginţi”?
    Nu ştim. Sau ştim că nu vom şti niciodată.
    Lucrând cu  nişte date extrem de acuzatoare la adresa multora din protagoniştii principali ai vieţii publice româneşti de azi, autoarea nu uită că este mai întâi ziaristă, ştie cu ce bombă cu ceas se „joacă” şi de aceea recurge la soluţia lui Dan Brown - scrie un „roman”, adică o „ficţiune”, precizând că „personajele şi situaţiile din carte sunt, în cea mai mare parte, FICTIVE”/sic!/.
    Trama alimentează artistic obstinata noastră sete de „adevăruri”/nu-i pot spune „Adevăr” pentru că, fără a face multă filosofie, cred că acesta aparţine doar lui Dumnezeu/, de dorinţa, pardon, dreptul de a judeca aprioric şi de a stabili „vina”, „culpa”, „culpele”cuiva, (ne place justiţia la TV fiindcă măcar acolo dreptatea dă impresia de transparenţă - dar uităm de manipulare!), dreptul de a hotărâ cine a călcat strâmb, cum şi de ce...Un lanţ de ipoteze, de acuze, multe rostite în taină pe la colţuri, de erori mai mari sau mai mici, asumate sau trecute sub tăcere. Mult mister, intrigi oculte şi realitatea ce nu face decât  să confirme, trist, după atâţia ani, anumite zvonuri. 
    Este o ficţiune şi atunci se pot spune lucruri extrem de grave prin intermediul personajelor. Iată câteva exemple: „Mitropolitul era îngrijorat. Biserica avea nevoie de stabilitate. După revoluţie se construiseră mai multe biserici şi mănăstiri decât oriunde în estul Europei. De pe băncile celor 15 facultăţi de teologie şi 38 de seminarii ortodoxe ieşiseră nenumăraţi diaconi, preoţi, doctoranzi, profesori de religie(...)chiar dacă numărul parohiilor creştea de la an la an, tot era surplus de absolvenţi care aveau nevoie de posturi. Erau parohii care se vindeau pe şest, cu preţuri între 7.000 şi 20.000 de euro, în funcţie de localitate, zonă, aşezare. Fostele proprietăţi, clădiri şi păduri, reveniseră, în mare parte, în patrimoniul Bisericii, care devenise cea mai bogată instituţie a ţării(!)”. Bătrânului Patriarh „i se păruse că socialismul era mai aproape de creştinism decât capitalismul(...)Era copil de oameni săraci, înţelegea lupta săracilor contra celor bogaţi şi dădea dreptate Partidului, care promitea egalitate. Doar toţi suntem copiii lui Dumnezeu! În Biserica-sora din Rusia, Patriarhul Alexei al II-lea apăra tradiţia cot la cot cu KGB-ul. Avea şi nume de cod, Drozdov. Ce era rău în această coincidenţă de interese?”...Călugărul Lavrentie: „Doar n-o să lase cea mai importantă instituţie a ţării/ Biserica-n.n./, cu avere serioasă, cu cea mai mare credibilitate la popor, care poate să influenţeze campaniile electorale, căreia toţi preşedinţii îi datorează câte ceva, care are reprezentanţi peste tot, agenţi cu sutană în străinătate...pe mâna unui călugăr care bate mătănii şi dă cu busuiocul prin corturile soldaţilor din Irak? Nu mai suntem pe vremea comuniştilor!” Un alt personaj important, Andru, ziaristul, despre bătrânul Patriarh: „Cui îi păsa că vărsa el lacrimi în palat când se demola mănăstirea Văcăreşti? Fapt e că n-a avut snagă în el să se ducă la Ceauşescu şi să spună „nu”! Nu a înfundat puşcăria ca să apere bisericile sau pe vreun preot persecutat pentru numele lui Hristos! Ăsta era adevărul istoriei şi trebuia respectat! Fusese bun de paravan pentru toţi, de aia îl ţinuseră atâta în funcţie”. Ocultul şi emblematicul general al lumii serviciilor secrete, Aioaniţoaiei/ putea la fel de bine sa-l cheme şi Popescu sau Georgescu etc./, pe scurt Generalul, personaj cheie al romanului, în discuţia cu chirurgul Stoenescu: „V-au murit pacienţi pe masa de operaţie?...Da, din păcate. Se mai întâmplă situaţii nefericite...De la un punct încolo nu mai decide medicul, decide Dumnezeu. Sau bătrâneţea. Nu?(...) Aveţi o misiune complicată, domnule doctor. Ingrată...Între noi fie vorba, bătrânul e o canalie. Se agaţă de putere până în ultima clipă. Cu cât se duce mai repede cu atât mai bine”. Aceasta e decizia care, în carte, i-a pecetluit soarta Patriarhului. Cauza? Desigur, tot in sfera ficţiunii, o scrisoare-testament a Patriarhului, olografă, unde îşi permite să-l desemneze ca succesor pe mitropolitul Teofil. Moare după intervenţia chirurgicală. Se consemnează cinic: „Operaţia a reuşit dar pacientul a murit, i-a cedat inima. Ce sa-i faci, vârsta”. La scurt timp va muri şi doritul său urmaş. Ca să ne păstrăm în linia umorului englezesc, aflăm că nici doctorului nu-i merge prea bine...Ce să faci, vârsta dom’le, vârsta!
    TATIANA NICULESCU BRAN este mai întâi de toate un jurnalist de primă mărime/ vezi activitatea sa la BBC şi Bruxelles/. Ştie ce date să coroboreze şi cum să pună în valoare nişte resurse la care a reuşit să aibă acces. Nu vrea să-şi şi să pericliteze viitorul. Este însă în egală măsură o scriitoare de talent. La adăpostul imaginaţiei, dă frâu liber tuturor speculaţiilor. Să recunoaştem, foarte multe verosimile şi bine argumentate. 
    Nopţile Patriarhului e un roman de analiză şi introspecţie dar şi un text plin de suspans şi adrenalină.
    Nu-l citiţi nici ca pe un thriller şi nici ca pe un cap de acuzare. Lăsaţi-l ca roman. Oricât ar vrea unii să nu recunoască, Biserica, Vaticanul ascund multe taine şi cred că e mai bine ca acestea să rămână aşa. 
    Cartea o să vă placă pentru că este scrisă ca lumea, iar lectura sa nu va fi nici într-un caz o pierdere de timp. Din contră, toţi avem mereu câte ceva de învăţat.



                                                                                                                                              


Mircea I. Bătrânu