duminică, 6 martie 2011

EA – Subiect etern al muzelor

"Spre al MEU" de Macedon Retegan

„Femeia”, „Mama”, „Fiica”, „Iubita”, „Frumoasa”...EA. E încântătoare această ploaie de vocale, care de care mai deschise, mai melodioase, simple sau în diftong. Un dans firesc şi în acelaşi timp sublim pe portativul inimii. Câtă culoare, cât sunet, cât farmec şi împlinire în numele vieţii! Dacă iei pronumele personale, în orice ordine vrei, nu poţi să nu remarci că EA ne asigură echilibrul, plasându-se chiar în punctul de cumpănă. Din antichitate şi până azi toţi artiştii au cântat-o. Parcă nu îndeajuns şi nu complet, dovadă că fiecare generaţie simte nevoia să mai adauge ceva. Nu vreau să vă plictisesc citând autori arhicunoscuţi din zorii istoriei sau din perioada Renaşterii, a Romantismului etc. Ştiţi că aşa stau lucrurile. 

Copilul, tânărul, bărbatul au orgoliul, mărturisit sau nu, al posesiei. EA l-a condus pe EL prin vrere divină spre „a MEA”, posesiv clamat, apărat uneori cu sabia în mână şi afişat ca panaş. EA, cu mai multă modestie, îl rosteşte, nu tot timpul, deşi îl simte ca atare, pe „al MEU”. De mii de ani opera, creaţia artistică, aproape toată, nu face decât să istorisească în varii maniere, acest minunat periplu al posesiunii. Din orice parte ai privi, drumul este unul ascendent. La capătul lui se va găsi contopirea, sublimarea în totală consonanţă, împlinirea deplină, adică se va dezvălui rostul verbului „a trăi”. Artistul, fin şi sensibil observator al vieţii, continuă să o reitereze, cu mijloacele sale, în limbajul timpului său. Am făcut un experiment. Fără să le mărturisesc gândurile de mai sus, i-am rugat pe trei prieteni, oameni de cultură, artişti, ca într-un interval orar dat, 8,00 – 14,00, să creeze ceva, sau să selecteze din creaţia lor fragmentul cel mai potrivit pe tema „EA”. M-am adresat poeţilor Emil Dreptate, Nicolae Băciuţ şi pictorului Macedon Retegan. Rezultatul? Minunatul desen în peniţă al lui Macedon Retegan pe care îl vedeţi alături, iar poeţii s-au oprit la următoarele versuri, cred, reprezentative -  Emil Dreptate: „Împrejurul meu/ Totdeauna prin zile/ Prin arşiţa şi ploile lor/ Asemenea ierbii/ De neştiute cu râvnă/ Va fi să-mi clădeşti/ Orizonturi/ Pe care/ Le leagănă sufletul”; Nicolae Băciuţ: Tu eşti înc-o scară/ Până la tine sunt seară/ Tu-mi eşti respirare/ Până la tine sunt semn de întrebare” şi „ Iarba se lipeşte de tine ca o iie/ Miroase a rouă şi a pământ./ Miroase a seară şi a dimineaţă/  Are gust de descânt”...De la prima lectură se poate observa dorinţa arzătoare, nevoia de ascendenţă înspre EA. Culoarea şi amplitudinea destinului nu le poate da decât EA.Timpul e lumânare ce alungă umbra de îndoială şi întrebare.Bărbatul ştie că soarta devenirii sale depinde numai de EA. Numai cu EA pot fi atinse noi orizonturi, râvnite şi nebănuit de frumoase, poate fi regăsit gustul descântecului atavic, întotdeauna matern. EA, doar EA este roua şi mirosul pământului din care am venit ca să ne reîntoarcem după împlinire. EA va fi întotdeauna seara şi dimineaţa vieţii noastre. Existenţa ţi se schimbă radical şi definitiv din clipa când şti şi apoi ai vrea să o spui lumii întregi: EA este a MEA! Peniţa pictorului reface, fără să-i fi cerut, excursul invers, la fel de impresionant, interesant şi adevărat. Trebuie privit de la dreapta la stânga. Sunt trei stadii distincte: descoperirea de sine, căutarea sufletului pereche şi începutul descifrării viitoarei posesii, întrezărirea lui al MEU. Câtă sensibilitate, cât rafinament! Emil Dreptate, Nicolae Băciuţ şi Macedon Retegan şi-au făcut cu prisosinţă datoria şi le mulţumesc pentru acurateţea mesajului.Toţi am scrijelit la vremea noastră pe scoarţa copacului sau am scris pe ultima filă a caietului de şcoală -  „Te iubesc...Eva”/să zicem/, sau „I love you”, „Je t'aime”, „Ich liebe dich”, „Ti amo”...cu un crochiu de portret sau o inimă rănită de săgeata lui Cupidon. Quod erat demonstrandum? Călătoria înspre a MEA şi puţinul care mai durează în convieţuirea cu a MEA,  respectiv al MEU e chiar Viaţa. Singurul liant ce ne aduce mult dorita rază de soare, bucuria de a trăi este şi va rămâne IUBIREA. Închei cu un sfat bătrânesc. La aniversara EI luaţi un buchet de frezii – vă spun din experienţă, din zece femei, nouă le preferă şi au şi de ce – de la alb la violet, o paletă coloristică aproape magnetică iar prin puritate şi fragilitate exprimă cel mai bine primăvara, atracţia şi sensibilitatea din voi. Au un parfum ce leagă suflete...Oferiţi-i-le spunând simplu, ca în adolescenţă, 
„Te iubesc !”
                                                                                                
                                                                                                       Mircea I. Bătrânu