miercuri, 9 februarie 2011

HERTA MÜLLER – Capcana recviemului

Când am cumpărat cartea – „Leagănul respiraţiei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010 – m-am bucurat enorm, gândindu-mă că mă voi delecta cu cea mai recentă creaţie a unei laureate Nobel. Speram, mângâind coperta, la o temă nouă, chiar o altă viziune asupra realităţii, prezentului, diferită de a noastră, ceva profund, de esenţă filosofică. Deziluzie, dezamăgire şi chiar o vagă senzaţie că am fost sau m-am lăsat înşelat. Herta Müller nu numai că nu iese din infernul perioadei proletcultismului, al copilăriei Securităţii, al fanatismelor dictatoriale ale învingătorilor, dar mai şi „răsuceşte bisturiul în rană” prin descrierea cu lux de amănunte a gulagului saşilor deportaţi în Siberia. Înfiorător, cumplit şi nedrept faţă de acei oameni nevinovaţi! Dacă ar fi să caut un termen de comparaţie aş spune că Herta Müller îl depăşeşte cu mult pe Aleksandr Soljeniţîn – mă gândesc la „Arhipelagul Gulag” şi la secvenţe din „Pavilionul canceroşilor” – în ceea ce priveşte decăderea omului cauzată de om.
Se merge până la aneantizarea sufletului. Uitarea de sine, provocată şi permanent repetată, motivată de imposibilitatea evadării din condiţia de sclav, de robot – picătura chinezească a torţionarului – transformă omul într-un simplu număr de ordine. Iubirea devine un surogat: dragostea „pentru lopată”, „pentru pufoaică”, „pentru lingură”. Timpul nu mai există. Întreg universul se rezumă la un perimetru umilitor de îngust şi închis într-o carapace a unei lumi paralele cu ceea ce se cheamă existenţa normală. Prezentul acela, absurd şi repetabil al deportatului, idealizează, apoi şterge încetul cu încetul trecutul, fărâmă cu fărâmă.Viitorul nu va mai avea loc. Este mereu amânat.”Când plecăm acasă?”... „În curând”. Ciné-vérité-ul realizat de Herta Müller şi etalat fără menajamente în paginile acestui roman e greu digerabil şi de aceea cred că mulţi vor abandona lectura după primele douăzeci de pagini. Şi e păcat deoarece este foarte bine scris. Fraza îţi oferă un adevărat excurs de la : „Tot ce-i al meu port cu mine”, la: „Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.Când vine, vine vârtos.” şi până la: „Am exersat/.../să caut pe cer un vârf de nor de care să-mi agăţ oasele.Când uitam de mine şi reuşeam să găsesc cârligul ceresc, el mă ţinea bine”. Fraza poate fi metalică, sentenţioasă, cu iz de proces verbal, dar în disecarea stadiilor durerii capătă valenţe de certă încărcătură poetică. „La lacrimosa” din recviemul ei este cu totul aparte.Exprimă disperarea neputinţei victimei în faţa celor mai abominabile atrocităţi pe care fiinţa umană a trebuit să le îndure în anume vremi de tristă amintire. Singurul element de noutate este personajul principal. Chiar dacă proza e concepută şi scrisă la persoana întâi, autoarea vorbeşte în numele lui Leo Auberg, adolescentul şi mai apoi bărbatul în toată firea, pe deasupra şi gay. Cred că-i mai degrabă un pariu cu ea însăşi. A vrut să-şi demonstreze că este un maestru al prozei şi că are posibilitatea să creeze şi să stăpânească orice personaj, de o manieră balzaciană şi după modelul, probabil al lui George Sand. Herta Müller este fără discuţie un mare scriitor. Singura dezamăgire este aceea că a devenit mult prea tributară temei care a conscrat-o: cea a recviemului. Niciuna din cărţile sale, încheiind cu „Leagănul respiraţiei”, după ce a şocat în anii  `80  cu „Niederungen”, „Ţinuturile joase”, „Omul e un mare fazan pe lume” şi „Călătorie într-un picior”, nu reuşeşte să iasă din capcana acestei muzici tragice, repet, adevărate şi corecte, raportate la perioada de recluzine şi opresiune comunistă. Să fie oare vorba de dependenţa  de drogul succesului? Consideră că nu a spus îndeajuns  despre acea epocă?
Nu ştiu. Tare mult mi-ar place însă să se refere şi la prezent. La saşii şi românii de azi, la acest „du-te-vino” între Germania şi România fără spaime sau fantome ale trecutului ce nu mai au pe cine şi de ce să bântuie. Oare cum ar arăta un astfel de roman, semnat Herta Müller ?
     
Mircea I. Bătrânu